Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Czesław Miłosz între clasic şi modern


Constantin Geambaşu, pe marginea unei cărţi de Czesław Miłosz

09.05.2012
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Czesław Miłosz
Podul de catifea (Antologie de poezie)
Editura ART, 2012

Traducere din limba polonă de Passionaria Stoicescu şi Constantin Geambaşu
Prefaţă şi selecţie de Constantin Geambaşu


Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro

Czesław Miłosz este unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului XX şi un mare poet. I s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură pentru că "a ilustrat, cu o perfectă clarviziune, condiţia precară a omului într-o lume dominată de conflicte profunde."

"Una dintre marile plăceri pe care le oferă creaţia lui Czesław Miłosz este sentimentul de a vedea realitatea dintr-o perspectivă lucidă." (Seamus Heaney)

"Miłosz ne-a oferit o serie de contraadevăruri care temperează şi adâncesc perspectiva poetică americană. El ne-a învăţat să reflectăm asupra categoriilor istorice, a sentimentului că specia umană există datorită memoriei, memoriei istorice, în care rezidă speranţa noastră. Într-o epocă a relativismului, Miłosz a căutat valorile perene." (Edward Hirsch)

"Ca şi Blake, Mickiewicz, Dostoievski, Gombrowicz şi alţi câţiva scriitori la care revine frecvent în eseurile sale, Miłosz este un scriitor a cărui creaţie creşte pe solul contradicţiilor. Cea mai importantă dintre ele se referă la limbajul poetic, la incongruenţa dintre limbă şi realitate." (Stanisław Barańczak)


Czesław Miłosz (1911-2004) s-a născut în anul 1911, în localitatea Szetejnie din Lituania. Între anii 1929 şi 1934 a studiat dreptul la Universitatea din Vilnius (un an la Universitatea din Varşovia). A înfiinţat împreună cu câţiva colegi de generaţie gruparea avangardistă "Żagary" ("Surcele", 1931-1934). A petrecut un an la Paris ca bursier (1934-1935), unde a cunoscut o puternică înrâurire din partea rudei sale, poetul Oscar Miłosz, căruia îi va consacra ulterior pagini întregi în eseuri. La întoarcerea în ţară a lucrat mai mulţi ani la Radiodifuziunea din Vilnius şi Varşovia. În anul 1939 a ajuns în România (unde a rămas trei luni). De aici s-a întors la Vilnius (1940) şi apoi la Varşovia. În timpul ocupaţiei fasciste a lucrat la Biblioteca Universitară din Varşovia şi a participat la viaţa literară clandestină. Între 1945 şi 1949 a activat în diplomaţie în Statele Unite (mai întâi la consulatul din New York, iar apoi ca ataşat cultural la ambasada polonă de la Washington). Colaborează cu revistele Odrodzenie (Renaşterea) şi Twórczość (Creaţia). Un an mai târziu va deveni secretar al ambasadei polone la Paris. În anul 1951 s-a decis să rămână în străinătate, locuind în Franţa până în 1960, când a plecat în SUA să ţină cursuri de literatură polonă la Universitatea din California. Din anul 1961 a activat la Berkeley ca profesor de literaturi slave. În anul 1980 i s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură. Între 1981 şi 1982 a ţinut cursuri de literatură la Universitatea din Harvard. A colaborat cu revista Kultura din Paris.
A scris şi publicat numeroase volume de poezii: Trei ierni, 1936, Salvarea, 1945 (accente catastrofiste, determinate de criza culturii europene, îmbinate cu idei morale), Tratat moral, 1948 (prospectare a situaţiei spirituale postbelice în Polonia), Tratat poetic, 1957 (starea poeziei contemporane). Poetul renunţă la versul cu prozodie clasică în favoarea versului liber, a unor forme "mai încăpătoare". Urmează numeroase alte volume: Regele Popiel şi alte poezii (1962), Gucio cel fermecat (1965), Poezii (1967), Oraşul fără nume (1969), Unde răsare şi unde apune soarele (1974), Imn despre Perla (1982), în care transpar problemele majore ale uni versului liric: cunoaşterea umană, memoria, atitudinea faţă de timp, natură, istorie, cu numeroase accente autobiografice. Volumele ulterioare, Pământul neindiferent (1984), Pe malul râului (1994) etc. dezvoltă în forme libere problematica metafizică. În ultimele volume - Acel ceva, 2000, şi Al doilea spaţiu, 2002 - predomină tonalităţi purificatoare, esenţializate, ca urmare a unor profunde trăiri şi reflecţii asupra vieţii şi a morţii.
A tradus în polonă numeroşi autori englezi şi americani (printre alţii, Blake), psalmi şi texte biblice.
A scris şi două romane, Valea Issei (Editura Univers, 2000) şi Cucerirea puterii. Printre cele mai cunoscute volume de eseuri se află: Gândirea captivă (Humanitas 1999, 2008), Europa natală (Editura Univers, 1999), Ţinutul Ulro (Editura Allfa, 2002), Privind dinspre golful San Francisco (Editura Paralela 45, 2007), Îndatoriri particulare, Pauza metafizică, Grădina ştiinţelor, În căutarea patriei, Abecedarul. De un succes deosebit s-a bucurat volumul Câinele de la marginea drumului, 1997.


Czesław Miłosz între clasic şi modern

Începuturile literare ale poetului Czesław Miłosz sunt legate de Vilnius, locul de unde a pornit Adam Mickiewicz, cunoscutul romantic ce a modelat conştiinţa naţională polonă în momentele grele de robie statală. Aveau să mai treacă încă şase decenii de la moartea sa (1855), până ce Polonia îşi va fi redobândit independenţa. Perioada interbelică, traversată de febrilitatea modernizării şi democratizării structurilor instituţionale, s-a confruntat în final cu instabilitatea normelor morale şi disoluţia stratificării sociale, ceea ce a generat neliniştea a numeroşi intelectuali. Tocmai într-un asemenea context al prefigurării cataclismului mondial debutează Miłosz, în revista programatică "Żagary" ("Surcele"), apărută între anii 1931-1934 şi redactată împreună cu alţi câţiva tineri talentaţi din Vilnius (T. Bujnicki, J. Zagórski, A. Rymkiewicz etc.). Gruparea "Żagary" se împotrivea moştenirii romantice şi neoromantice, nu accepta nici conformismul social şi estetic al grupului "Skamander", iar în tehnica poetică modernă a avangardiştilor de la Cracovia vedea un scop în sine. Cu alte cuvinte, iniţial, poeţii din Vilnius erau adepţi ai unei poezii sociale, implicate în destinul colectivităţii, lăsând deoparte preocupările pur estetice. "Ce-i poezia ce nu poate salva/ Seminţii şi nici oameni?" - se întreba Miłosz, în poemul Precuvântare, pentru ca, ulterior, să caracterizeze primul său ciclu Poem despre timpul încremenit (1933) drept "o descriere patetică a realităţii sociale de la începutul anilor '30". Neliniştea generată de ameninţările care pluteau deasupra acestei realităţi prematur degradate1, perceperea sumbră a destinului individual şi colectiv, tonalităţile catastrofiste transpar în multe versuri ale "żagarienilor".

Împreună cu alţi trei cunoscuţi poeţi (J.Czechowicz, S. Piętak şi M. Czuchnowski) formează A Doua Avangardă (cea a catastrofiştilor), cu o contribuţie notabilă în peisajul liric interbelic. Un bun cunoscător al operei lui Miłosz afirmă că, paradoxal, perioada consolidării avangardei liricii polone este pentru poet perioada "conceperii creaţiei ca sublimă modalitate de acţiune socială". Poetul se eliberează însă destul de repede de această optică şi abandonează, îndeosebi în urma şederii timp de un an la Paris (1934), ideea că "arta ar fi un instrument al ingineriei sociale". Dimpotrivă, el susţine acum - ce-i drept, sub influenţa poeziei moderne franceze - autonomia artei şi individualitatea artistului ca elemente valorizatoare fundamentale. Perspectiva socială va fi părăsită în favoarea celei individuale. Dar procesul de conturare şi de descoperire a propriei identităţi artistice continuă până la vârsta senectuţii, Miłosz formulând numeroase întrebări şi gânduri de o luciditate tulburătoare în legătură cu rosturile creaţiei, ale poetului şi ale poeziei în vremuri incerte sau tragice.

Volumul Trei ierni (Trzy zimy), publicat în anul 1936, conturează o viziune întunecată, plină de nelinişte şi de teamă, într-un context bogat în simboluri şi alegorii cu încărcătură istoriosofică. Starea de spirit pesimistă decurge din imposibilitatea afirmării individuale în vremuri tulburi. Alături de incertitudine, de aşternerea uitării peste toate, de spectrul războiului, transpare neputincioasă revolta poetului ("... atunci în mine totul era strigăt şi chemare" - Anii). Imediat după război, Miłosz publică ciclul Salvare (Ocalenie), străbătut în mare parte de antinomia dintre moarte şi viaţă, dintre cenuşă şi renaştere ("O, Doamne, cât de nesigură e soarta noastră!/.../ Ce forţă uriaşă ne rostogoleşte" (Popas de iarnă). Războiul, temă obsesivă în lirica polonă, a generat o realitate înfricoşătoare, în care au fost distruse numeroase valori şi simboluri. În această lume de coşmar se impun categoric evadarea, neresemnarea, înfruntarea obstacolelor. Tragedia Varşoviei şi a polonezilor pe un "pământ al sângelui şi al sudorii", "într-o ţară a încrâncenării şi a durerii", moartea ce stă la pândă în toate ungherele, distrugerile uriaşe transpar pregnant în versuri în care revin obsesiv cuvintele cenuşă, nori, pâclă, fum, singurătate, nimicnicie etc. Adeseori însă cuvintele devin neputincioase. În pofida acestei imagini apăsătoare, Miłosz reuşeşte să ajungă la tonalităţi ceva mai luminoase, generatoare de speranţă: "Iarnă bună, învăluie-ne cu neaua ta/ Curăţă-ne faţa de vechile tristeţi/ Căci trebuie să mergem împreună şi drumul este lung/ Pentru a se împlini ceasul sorţii aurii" (Popas de iarnă); "Deasupra ruinelor se-nalţă o nouă zi.../În liniştea rănită renaşte o nouă lume" (Oraşul). Poetul aduce un omagiu vieţii ("... a trăi încă o dată pe pământul neocolit/.../a răscumpăra vini mai vechi cu fapte mai bune") şi oraşului însângerat care, în pofida chipului tragic, îşi deschide iarăşi porţile: "Pentru a doua oară ne-a fost dat să îmbrăcăm forma umană" (Oraşul). Creaţii ale omului, amestecate cu creaţii ale naturii, au suferit o descompunere comună. Lumea s-a dezintegrat în elemente pri mare. Dar degradarea realităţii nu semnifică exterminarea universală, sfârşitul lumii şi ca atare nici al poeziei (La Varşovia, Ars poetica?). Frământările poetului îmbracă variate ipostaze, aşa cum se poate observa în poezia emblematică a ciclului Ţinutul poeziei. Pe de o parte, arta reprezintă un mijloc de a fugi de cruzimea istoriei şi a lumii într-o zonă înfrumuseţată, imaginară, resimţită ca o necesitate organică. ("De când am deschis ochii, n-am văzut decât flăcări şi măceluri" - Sărmanul poet). Pe de altă parte, autorul simte şi acceptă obligaţia morală de a descrie aceste grozăvii şi de a se implica în destinul neamului, continuând astfel tradiţia liricii romantice, adânc brăzdate de meandrele acestui destin. Totuşi revolta împotriva unei astfel de misiuni este evidentă, fie pentru că "pana nu suportă o povară atât de mare", fie pentru că ea limitează libertatea creatorului de a se bucura şi de a trăi într-o lume situată departe de încrâncenările istoriei: "Lăsaţi poeţilor o clipă de bucurie.../ Versul să se deschidă ca un glob de aur/ Să iasă de acolo strălucind un alt ţinut" (Dimineaţa). Această revoltă împotriva modelului martirologic, exprimată în accente hotărâte, uneori provocatoare, este însoţită de speranţa într-o altă ordine în care "să răsune un alt ton mai pur/ şi să dispară tristeţea ce se-aşterne peste Vistula" (Dimineaţa). De altfel, trebuie să subliniem conturarea unei viziuni categorice asupra Istoriei care revine frecvent nu numai în poezie, ci şi în eseurile autorului. Istoria - consideră Miłosz, referindu-se cu precădere la perioada totalitarismului comunist - nu trebuie redusă la o anumită perioadă; ea trebuie privită ca un plan de confluenţe şi de coexistenţe ale mai multor timpuri. De asemenea, Istoria nu trebuie să îngrădească libertatea individului, iar opţiunile oamenilor nu ar trebui să fie exprimate în numele unor imperative istorice impuse de un anumit grup; mai mult, "filozofia istoriei nu ar trebui să fie una a forţei". Miłosz concepe, aşadar, Istoria nu ca o necesitate implacabilă, care acţionează după modelul legilor naturii, ci într-un context mai larg, ca o sarcină morală, ca un domeniu umanist creator de valori (vezi îndeosebi Tratat poetic, 1957). De aceea, ori de câte ori are prilejul, poetul îşi manifestă "revolta împotriva istoriei concepute restrictiv". Mecanismul complicat al Istoriei relevă pregnant antinomia dintre uitare şi memorie. Deseori nevoia de uitare e anulată de imperativul memoriei (Valsul). "Memoria este forţa noastră, a celor din cealaltă Europă", avea să afirme mai târziu Miłosz, în cuvântul rostit cu ocazia decernării Premiului Nobel; "ea ne apără de vorbele care se agaţă unele de altele ca iedera ce se încolăceşte în jurul său când nu-şi găseşte sprijin zidul sau trunchiul de copac". Nu avem voie să trecem indiferenţi pe lângă crimele şi nedreptăţile semenilor, să lăsăm să crească uitarea, "ocolind rugurile victimelor înainte ca flacăra să se fi stins". Singurătatea evreilor masacraţi în ghetoul varşovian, asemănătoare aceleia a lui Giordano Bruno pe rug, în timp ce locuitorii capitalei îşi văd nestingheriţi de treburi, stârneşte o mare tristeţe şi un grav semn de întrebare cu privire la existenţa solidarităţii umane şi la semnificaţia faptelor tragice: "Ş-acelora însinguraţi,/ De lume uitaţi prea curând,/ Le e străin graiul nostru/ Ca limba pe alt corp ceresc./ Şi tot se transformă în mit / Şi-atunci, după ani ce-au trecut,/ Pe-un Campo di Fiori-nnoit, /Mânia aprinde-un poet" (Campo di Fiori). Tulburătoare sunt întrebările - adesea retorice - referitoare la cei vinovaţi de spaima cu care au "umplut cei mai frumoşi ani" ("...cine-i de vină? Şi cine mi-a răpit/ Junia, Vârsta matură, să fiu năpădit/ De teamă în cei mai buni ani ai mei? Cine? Ah, cine-i de vină, o, Doamne, cine?" (Cântecul cetăţeanului).

O pondere importantă în cadrul ciclului revine "poemelor naive", în care sentimentele umane (credinţa, speranţa, iubirea, teama, regăsirea) se împletesc cu descrieri şi impresii de natură şi casnice, străbătute adesea de reflecţii şi gânduri ce atestă o îndelungată tradiţie şi axiologie. De aceea, de multe ori ele transpar în aserţiuni metaforice cu tentă aforistică ("mici sunt oamenii, mari sunt operele lor"; "ce nu are umbră, nu poate trăi!"). Celelalte titluri (Drumul, Portiţa, Coridorul, Scările, Sufrageria, Tablourile, Regatul păsărilor, Soarele etc.) invocă efortul reluării vieţii într-un cadru firesc, în care lucrurile cotidiene sunt evocate poetic şi înzestrate cu semnificaţii noi. Speranţa că nu totul dispare odată cu moartea, chiar dacă durerea după cel dispărut alterează sensul existenţei, şi încrederea în curgerea şi continuitatea firească a vieţii ("pe lume va fi tot ce viaţa a lăsat,/iar frunza juca-va pe râul sprinţar"), însoţite de sentimentul iubirii conceput într-un context amplu, bogat ("Văzul lăuntric înseamnă iubire"), generează o stare de optimism viguros, înviorător şi necesar după experienţa tragică a războiului: "Dar zorii pe cârje în ape pătrund/ Şi soarele urcă sunând peste munţi" (Regăsire). Însăşi structura prozodică a versurilor din acest segment al ciclului, clasică şi mai puţin complicată, sugerează tendinţa spre redescoperirea, în condiţii normale, a echilibrului şi a armoniei existente între om şi mediul habitual.

Deşi destinul poetului constă în a învăţa "cum să caute măsura adecvată şi cheia potrivită", precum şi "ce-nseamnă să trăieşti, ce-nseamnă să mori" (Călătorie), o anumită resemnare şi amărăciune pun stăpânire pe el la capăt de drum. Acesta este preţul pe care îl plăteşte pentru a afla "Ce anume rămâne/ După respingerea primăverii şi a tinereţii,/.../După respingerea cântecului şi a buchetului de vin/.../ Ce fel de sămânţă se va salva,/ Din viaţă, din mărul despicat de lama luminoasă" (Rămas bun). Răspunsul este categoric, cu o pronunţată notă de pesimism: "Fiul meu, crede-mă, nu rămâne nimic./ Doar truda vârstei de bărbat,/ Linia destinului, în palmă./ Doar truda,/ Şi nimic mai mult" (Rămas bun).

Ciclul se încheie semnificativ cu un imn dedicat Varşoviei, oraş martir, "cel mai frumos dintre imaginarele oraşe şi cel mai trist din cele ce există". Revine aici ca o obsesie dorinţa de eliberare de sub imperiul istoriei şi al tragicului, nevoia "de a cânta festinuri/ şi vesele zăvoaie în care m-a introdus Shakespeare" (La Varşovia). Ultima strofă capătă semnificaţia unui deziderat programatic: "E jalnic să fii fără zâmbet/ Şi două vorbe să repeţi/ Pe-adresa voastră-a celor morţi,/.../Două cuvinte s-au salvat: /Dreptatea şi adevărul". Dincolo de ironia amară (fundalul poemului îl constituie ruinele războiului, deci o lume dispărută), este acesta un deziderat utopic în cazul lui Miłosz, căci, aşa cum va demonstra lirica sa în continuare, şuvoiul năvalnic al vieţii se va împleti mai departe cu noianul de întrebări tulburătoare, generate de tumultuoasa jumătate a secolului XX. Este cazul să reamintim aici atitudinea clară faţă de romantism, pe care Miłosz a exprimat-o în mai multe rânduri şi care a reţinut atenţia criticilor. "Ar trebui să ne pară rău - mărturiseşte poetul - că în Polonia, ori de câte ori se discută despre aşa-zisele teme mari, se alunecă în maniera romantică, sinonimă, s-ar zice, cu fidelitatea faţă de tradiţie, dar o tradiţie retezată de multe secole /.../ Cred că o cheie pentru viitor s-ar afla în consideraţiile despre ironia artistică, persiflare, formele dramatice ale poeziei /.../ Cu tristeţe afirm că în acest moment (imediat după război - n.n.) literatura polonă se îndreaptă spre renaşterea romantismului./.../ Pentru polonezi ceea ce e romantic, e frumos, măreţ, patriotic, naţional, general uman".

Fără a se înţelege de aici că nu ar acorda importanţa cuvenită romanticilor polonezi, cărora toate generaţiile ulterioare le rămân profund îndatorate, poetul se pronunţă mai curând de partea clasicismului, care reprezintă pentru el mai mult decât un stil, "o ideologie, formaţia unui scriitor, etica lui, un fenomen literar în mai multe ipostaze şi specii...". Dar, cu toate acestea, nu se eliberează de această tradiţie până la capăt, rădăcinile sunt prea adânci pentru a putea fi smulse fără urmă. Despărţirea de ţară, emigraţia, contactul cu poezia anglo-saxonă (îndeosebi cu poeţii T.S. Eliot, W. Withmann, R. Jeffers pe care i-a tradus în polonă) au determinat, totuşi, modificări substanţiale ale discursului poetic. De la modelul prozodic clasic, cultivat cu precădere la început, Miłosz ajunge la poemul digresiv, în care transpare esenţializarea ideilor. Structura intrinsecă a versului este determinată de încărcătura semantică. Forma în sine, deşi nelipsită de ornamente, trece pe un plan secundar. Evident, asemenea afirmaţii trebuie să fie demonstrate prin analiză concretă, bazată pe celelalte cicluri, ulterioare Salvării. Merită să pomenim în acest sens poemul semnificativ Ars poetica?, din ciclul Oraşul fără nume (1969):

Dornic am fost mereu după o formă mai amplă,
Care să nu fie prea din belşug poezie, dar nici prea mult proză
Şi să permită-nţelegerea clar, fără a provoca nimănui,
Autorului sau cititorului, chinuri de rang superior.
În miezul poeziei e ceva indescifrabil,
Se naşte din noi taina şi nu ştim că ea e acolo
Şi ochii-i mijim, de parcă din noi sare-un tigru
Ce stă-n lumină, trupul lovindu-şi cu coada.

Într-o formă vădit provocatoare, "nepoetică", autorul formulează câteva gânduri importante cu privire la structura şi sensul poeziei (vezi, printre altele, şi volumul Şase prelegeri despre maladiile veacului nostru). Încă din prima "strofă" transpare grija pentru accesibilitatea versurilor, pentru receptarea adecvată a acestora. De asemenea, răzbate ideea că poezia nu se află totdeauna sub controlul strict al raţiunii. Influenţată de Daimonion, ea este rodul unor forţe necunoscute, iraţionale, oglindind ipostaze şi viziuni diferite asupra lumii. De aceea se impune principiul selecţiei acelor ipostaze care să slujească binele şi adevărul. Prin chipurile multiple pe care le îmbracă, poezia dispersează personalitatea poetului, dar constituie şi o sursă de anihilare a "imprevizibilului flux şi reflux al haosului interior". Rostul poeziei este de a arăta că "lumea e altfel decât ni se pare nouă" şi de a ne aminti "cât este de greu să rămânem noi înşine,/căci casa noastră este deschisă, uşa nu are cheie/ şi oaspeţi nevăzuţi intră şi ies din ea". Dincolo de exprimarea individualităţii autorului, poezia, creaţia în general, trebuie să se situeze în zona înţelepciunii şi a "spiritelor bune". Mesajul etic al lui Miłosz este incontestabil. Forma în sine contează mai puţin. În pofida bunei cunoaşteri a speciilor şi genurilor literare (înainte de război a scris imnuri, ditirambi, cânturi, poeme) şi a abordării unor maniere stilistice variate, îl preocupă tot mai mult înlăturarea restricţiilor impuse de compartimentările tradiţionale. Apropiindu-se de obiectul descris, Miłosz depăşeşte graniţa dintre lirică şi epică, poezie şi proză, literatură beletristică sau utilitară. S-ar putea afirma că se produce adesea o interferenţă a speciilor, vizibilă îndeosebi în eseuri. Fragmente întregi ale realităţii prezentate capătă o aură poetică datorită metaforelor şi comparaţiilor plastice, după cum poezia abundă în elemente concrete, "prozaice", în reflecţii filozofice şi teologice, în citate livreşti care justifică denumirea unor cicluri drept tratate (Tratat moral, 1947; Tratat poetic, 1957; Tratat teologic, 2003). Mai târziu, în "poezia" intitulată sugestiv A fi poet (O byciu poetą) şi publicată în revista pariziană "Zeszyty Literackie", Miłosz trece în revistă, într-o formă digresivreflexivă, multe dintre problemele fundamentale, care l-au preocupat necontenit: obiectul poeziei (esenţă intimă, creaţii mitologizate, conştiinţă a propriului trup), rolul cuvântului şi metamorfozele sale ("am trăit perioada când cuvântul nu se referea la lucruri, ci doar la textul despre lucruri..."), semnificaţia şi meta morfoza trecutului ("...trecutul este imperfect, cine trăieşte mai mult ştie că ceea ce a văzut cu propriii ochi creşte în zvon, în legendă, în ştire exagerată..."), legătura dintre artă şi poezie, minciuna în artă, supravieţuirea operei de artă "deasupra grozăviilor vieţii", sursele revigorării creaţiei, fuga de realitate, devotamentul şi dăruirea artistului etc., etc. Este acest "poem", pe lângă alte versuri semnificative (Cântecul cetăţeanului, Bietul poet, Malurile Lemanului, Graiul meu credincios, Nu astfel, Sensul, Spre sfârşitul secolului XX etc.), în care se conturează pregnant efortul definirii identităţii artistice, o prelungire a crezului manifest expus mai demult în Ars poetica.

Ciclurile succesive, publicate de Czesław Miłosz, dincolo de valoarea poetică intrinsecă, atestă maturitatea poetului, hrănită constant cu seva marii culturi şi tradiţii europene şi universale. Dincolo de antinomia fundamentală (Arcadie - apocalipsă), în majoritatea volumelor se poate observa configurarea unui program axiologic, moral, construit pe valorile intrinseci ale omului, pe abordarea acestuia într-un context larg, nerestrictiv, pe măsura adevăratei sale personalităţi. De aici temele fundamentale, proprii existenţei umane: timpul (Muntele vrăjit, Tratat telologic, Capri, Râurile), credinţa (Grădina pământenelor plăceri, Tratat teologic, Scuzaţi, Despre rugăciune, Veni Creator), memoria (La Szetejnie, Iadul, Nicicând, oraşule, Caffe Greco, Pe pământul nostru), istoria (Rue Descartes), moartea (Scaiul, urzica, Celălalt spaţiu, Orfeu şi Euridice) etc. Toate aceste teme mari sunt aşezate sub semnul senzorialului. În pofida accentelor de deznădejde şi suferinţă, observăm în lirica miłosziană un adevărat imn adus vieţii (oameni, râuri, grădini, plante, animale, culori se constituie în imagini miraculoase, stârnind trăiri şi emoţii memorabile). Salvarea poetului şi a lumii rezidă, printre altele, în salvarea propriei identităţi. Miłosz reprezintă din acest punct de vedere un exemplu admirabil. Oricât de patetic ar suna, calificarea propriei creaţii poetice din finalul cuvântării rostite la Stockholm ("În adâncul său, poezia mea, aşa cum mi se pare, a rămas sănătoasă, exprimând dorul după Imperiul Adevărului şi al Dreptăţii") atestă neîndoielnic vocaţia unui poet moralist. Un poet care "a dorit să fie bun şi să nu umble printre păcătoşi", a cărui "operă să aducă oamenilor folos şi să atârne mai mult decât răul din mine" (La Szetejnie).

***

Antologia de faţă cuprinde o selecţie riguroasă şi reprezentativă, bazată pe ediţia integrală Czesław Miłosz, Wiersze wszystkie (Poezii complete) 1.400 pagini, publicată de editura Znak de la Cracovia, cu prilejul sărbătoririi centenarului naşterii poetului (2011). Dincolo de criteriul cronologic, autorul selecţiei a urmărit în primul rând evoluţia artistică a poetului, în funcţie de cele trei spaţii culturale, care l-au marcat în mod evident: lituanian, polonez, francez şi american. Trebuie spus că poetul s-a aflat sub influenţa gândirii artistice şi filozofice a lui Oskar Miłosz, o rudă mai îndepărtată a sa, a lui W. Whitman şi T. S. Eliot. De aici, printre altele, trecerea dinspre rigorile prozodiei clasice spre cultivarea unui gen de poezie reflexiv-digresivă, mai puţin preocupată de disponibilităţile tehnice. Există însă o mare varietate a ritmului interior, generată de alternanţa picioarelor metrice şi a accentului pe care poetul îl pune pe imagine sau idee. Poeta Passionaria Stoicescu a depus un efort impresionant în redarea acestui ritm şi a păstrării de fiecare dată a structurii silabotonice, sporind astfel, în mod incontestabil, valoarea versiunii româneşti.

Mulţumim şi pe această cale Institutului Cărţii de la Cracovia pentru sprijinul acordat în publicarea acestei prime antologii la peste trei decenii după ce poetului i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură (în anul 1980).

****

Lansare Podul de catifea, de Czesław Miłosz

Editura Art, Librăria Bastilia şi Institutul Polonez Bucureşti vă invită miercuri, 9 mai 2012, de la ora 18.00, la Librăria Bastilia, situată în Piaţa Romană nr. 5, cu ocazia lansării antologiei de poezie a laureatului Premiului Nobel, Czesław Miłosz, Podul de catifea.
 
Vor vorbi:
Doina Ioanid
Emil Hurezeanu
Passionaria Stoicescu
Constantin Geambaşu
Laura Albulescu
Natalia Mosor.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer