Redescoperirea lui Shakespeare

Citiţi un fragment din această carte.


Lucrând în anii '60 la secretariatul literar al Teatrului "Bulandra", la invitaţia directorului şi regizorului Liviu Ciulei, Ana Maria Narti a avut şansa să colaboreze la începutul carierei sale cu la fel de tânărul pe atunci Andrei Şerban, care urma să monteze pe celebra scenă Iuliu Cezar de Shakespeare. A învăţat astfel să descifreze textul teatral dincolo de analize literare, studii sociologice, consideraţii filosofice ori speculaţii intelectuale, punând pe primul plan prezenţa actorului viu. Textul clasic a devenit pentru Ana Maria Narti şi colaboratorul său partitură de joc. Ce i se poate oferi actorului ca impuls de joc? Unde poate actorul să găsească gândul viu, greu de emoţii, şi experienţa fizică în stare să dea energie personajului? Iată întrebările care îi preocupă pe profesioniştii scenei şi nu pe cei ai scrisului.
 
Pornind de la această experienţă, dezvoltată apoi preţ de o viaţă împlinită în slujba teatrului, Ana Maria Narti nu prezintă o culegere de reţete pentru spectacole pe texte shakespeariene. Dimpotrivă, crede că fiecare text shakespearian este un univers viu, care creşte de la lectură la lectură şi se modifică de la cititor la cititor. Ceea ce propune ca demers activ este analiza orientată spre scenă, cea care caută cuvântul rostit, vocea vie, mişcarea reală, comunicarea de la trup la trup; ea este menită să redescopere concretul în text. Pe deplin conştientă de bogăţia şi întinderea teatrului dramaturgului elisabetan şi de limitele cercetării îndeplinite, autoarea propune cititorului să ia parte la o căutare de fapt fără sfârşit: cea a cheilor jocului shakespearian. Sunt citate, în această pasionantă analiză, piesele cele mai cunoscute ale marelui dramaturg şi câteva pe nedrept căzute într-un con de umbră, dar şi celebre montări, intepretări scenice, de la Stanislavski, Brecht, Grotowski şi Peter Brook la Ingmar Bergman şi Andrei Şerban.

În această abordare a operei shakespeariene - dinspre practica artei teatrale şi nu dinspre studiul filologic - constă nu doar originalitatea cărţii în peisajul editorial românesc, ci şi pariul câştigat de autoare. Dacă e adevărat că, în ultimii ani, graţie unei noi generaţii de cercetători, Shakespeare a fost retradus şi aprofundat în limba română, Shakespeare - textul ca partitură de joc de Ana Maria Narti este, cu siguranţă, o apariţie inedită, cu atât mai oportună, în seria contribuţiilor autohtone dedicate dramaturgului.
 
Ana Maria Narti a semnat, în anii '60, cronică de teatru şi de film pentru Contemporanul şi pentru revista Teatrul ("cea mai mare parte din timp, pe post de colaboratoare externă, întrucât eram privită ca o disidentă primejdioasă", aşa cum mărturiseşte ea însăşi în Biografia lui Andrei Şerban apărută la Polirom, în 2006). S-a numărat printre primii jurnalişti care au consemnat apariţia promiţătoare pe scena teatrală bucureşteană a studentului debutant Andrei Şerban. A colaborat cu acesta, pregătind analizele de text în vederea spectacolelor. Din România până în Finlanda şi din Franţa până în SUA, colaborarea lor a dat naştere unor experimente teatrale diverse. În 1970, a cerut azil politic în Suedia, specializându-se treptat în comentariul politic. A semnat, timp de peste douăzeci de ani, o rubrică în pagina editorială a celui mai mare cotidian suedez, Dagens Nyheter. A publicat şase cărţi în suedeză. Începând cu anul 1999, a fost membră a Parlamentului suedez, din partea Partidului Liberal.
 
Ana Maria Narti este autoarea volumelor Medeea lui Andrei Şerban (2007) şi Fiare, îngeri şi martiri. Însemnări despre seducţia totalitară (2010), ambele publicate de Fundaţia Culturală "Camil Petrescu".
 
Noul său volum apare în seria "Eseuri, cronici, însemnări teatrale", care, începând din anul 2005, pune în pagină contribuţii teoretice şi publicistica celor mai reprezentativi creatori de teatru români, eseurile, cronicile şi analizele criticilor noştri, apărute în reviste de specialitate şi cotidiene, oferind, astfel, o imagine panoramică asupra mişcării teatrale româneşti şi străine din diferite perioade.

În tinereţe am învăţat de la Jan Kott să-l considerăm pe Shakespeare contemporanul nostru.
 
Peter Brook ne încurajează să-l descoperim acum, imediat, surprinzător şi proaspăt. Ni se cere, deci, să citim, să vedem, să ascultăm altfel. A fi sau a nu fi... cum să primeşti aceste cuvinte ca pentru prima oară? Cât de greu e să ai o percepţie nouă şi, totuşi, cât de necesar e să ai o atitudine creativă. Altfel reacţionezi mereu la fel, mecanic, îţi proiectezi imagini din trecut, eşti închis în propriile stereotipuri şi clişee, iar când pe scenă actorii nu au contact cu ce spun (cum se întâmplă mult prea des) şi cuvintele rostite nu sunt vii, teatrul e în pericol. Shakespeare, prost jucat, poate să pară, în loc de rege, cerşetor, adică cel mai greoi şi plicticos autor din câţi există! De aceea trebuie să fim mereu provocaţi, să căutăm, să ne punem întrebări, să nu cădem în pasivitatea interpretării rutiniere, ci să continuăm să investigăm, pentru a-l redescoperi iar şi iar drept contemporanul nostru.

Volumul de faţă ne dă prilejul să ne implicăm şi să fim stimulaţi în acest sens.
 
Brook are dreptate atunci când ne aminteşte că de fiecare dată Shakespeare a scris simultan două piese: una vizibilă, alta secretă. Viziunea ezoterică, spirituală, care nu e pe înţelesul tuturor şi melodrama domestică şi populară, pe înţelesul oricui, se completează reciproc, atrăgând deopotrivă atât pe erudit, cât şi pe omul de rând.
 
Cartea Anei Maria Narti surprinde prin prospeţime şi claritate, şi sper că va captiva atât atenţia profesionistului, cât şi pe cea a cititorului neavizat.
 
O cunosc bine pe Ana Maria. Făceam parte din acelaşi club al nonconformiştilor ce visau să re-inventeze teatrul. Îmi amintesc impactul avut de Ana Maria asupra mea, când, încă student, am lucrat împreună la montajul pentru Iuliu Cezar, primul meu mare spectacol pe o scenă profesionistă, la "Bulandra", unde Liviu Ciulei nu numai că m-a invitat, dar s-a oferit să facă decorul. Aş recomanda unui tânăr regizor începător să găsească o colaboratoare pe măsură, cum Narti a fost pentru mine, care să-l ajute să descifreze textul şi să pună astfel baza pregătitoare, atât de necesară, înaintea oricărui spectacol shakespearian; ajutor fără de care un regizor îşi ia acelaşi risc comparativ cu al unui dirijor care se urcă la pupitru, în faţa unei orchestre, fără să fi studiat partitura. Pentru Shakespeare e nevoie să te pregăteşti, şi preferabil e să nu fii singur.
 
Ajutat de Ana Maria, descopeream textul, şi chimia dintre noi funcţiona, ne completam - ea mai lucidă, eu mai emotiv şi visceral, dar niciodată dialogul nostru nu lua forma unei analize reci. Dimpotrivă, eu clocoteam pasionat când îl descopeream pe Cassius intuitiv, ea se folosea de inteligenţa lui Brutus ca să tempereze efuziunile mele romantice, şi era bine aşa, căci intelectul singur nu e niciodată suficient, dar mai ales când e vorba de Shakespeare; e nevoie de amândouă, relaţia dintre intuiţie şi inteligenţă poate deschide calea actului creativ. Ne-am oprit (mai întâi în original) asupra fiecărui cuvânt şi am văzut oglindită în mişcarea dinamică nu numai dintre cuvinte, dar şi dintre silabe şi chiar litere, lumea personajelor, adevărul specific fiecăruia dintre ele.
 
Cuvintele reluate şi răstălmăcite de zeci de ori deveneau fluide, parcă dansau pe pagină şi evocau treptat posibilităţi inepuizabile de interpretare. Aceeaşi experienţă am avut-o apoi la Helsinki, unde amândoi ne-am chinuit să înţelegem misterul cuvintelor din Măsură pentru măsură şi să ne descurcăm în labirintul ameţitor de metafore, mereu în faţa întrebării practice: cum voi reuşi să transmit actorilor finlandezi pasiunea unor idei subtile, ezoterice, pe care la acea vârstă abia începeam să le întrevăd!?
 
A urmat experimentul cu Cum vă place, pe care l-am jucat într-o pădure din Bretania (asemănătoare cu cea din Ardeni), lângă La Rochelle, unde am lucrat ca la un film, cu actori americani şi francezi reuniţi. Ana Maria era cu noi în locaţie, ne pierdeam în hăţişuri, în căutarea scorburii unde Jaques se refugia de lume sau a pajiştii ideale pentru întâlnirea îndrăgostiţilor, şi acolo, ea ne dezvăluia comorile textului, care pătrundeau în noi la fel de concret şi benefic ca aerul şi mirosul proaspăt. Cuvintele aveau un ecou cu totul aparte, reverberau ca nişte fiinţe vii, imateriale şi totuşi prezente. "Foreverand a day..." piesa se aşeza în noi într-o pădure fără timp.
 
A trecut aproape o jumătate de secol de atunci. După o carieră strălucită în Parlamentul Suediei (ţara ei de adopţie), Narti s-a reîntors la obsesia de o viaţă: Shakespeare.
 
E interesant de remarcat evoluţia ei în timp. Când eram tineri, lucrând împreună, înţelegeam în mod abstract, mental, că teatrul e o reflecţie a realităţii. Acum însă, având de partea ei înţelepciunea unei vieţi trăite, autoarea demonstrează în mod convingător (cu date concrete) că tot ce se întâmplă pe scenă nu e realitatea însăşi, că teatrul nu se poate confunda cu viaţa. În cel mai bun sens al cuvântului (revin la ce spune Brook), e o imitaţie. În fiecare piesă, prin fiecare personaj se dezvăluie un aspect surprinzător al identităţii noastre, o reflecţie în oglinda adevărului despre noi. Tot ce are loc în teatrul lui Shakespeare e o metaforă - şi scopul pentru care Ana Maria Narti a scris această carte este să ne convingă pe toţi de necesitatea şi urgenţa de a înţelege această metaforă.