Pariul de la Tanacu

Citiţi un fragment din această carte.


Sigur vă amintiţi cazul morţii Irinei Cornici în 2005, despre care s-a spus că a fost crucificată la mănăstirea Tanacu. Tatiana Niculescu Bran merge pe urmele acelui caz şi pune faptele şi informaţiile culese într-o formă literară remarcabilă. Din 40 de interviuri, autoarea recreează o lume care este lîngă noi şi pe care o descopeream în 2005 cu o mirare ipocrită.

A cui victimă a fost Irina?

Despre preotul Corogeanu mai ştiam cîte ceva din presa de atunci, de pildă că fusese fotbalist, prilej de mare haz pentru ziarişti. Despre Irina Cornici nu ştiam mare lucru pînă la această carte. Un copil crescut la orfelinat. O fiinţă chinuită, nesigură pe sexualitatea sa, învăţată de mică să se apere de băieţii mai mari care se folosesc de fetele din cămin.

Ştie karate şi se uită la filme cu bătăi. Pleacă în Germania printr-un program organizat de o familie de acolo. Rămîne şi are grijă de copii sau munceşte în restaurante. Strînge 4.000 de euro, averea şi obsesia ei. Aflată temporar în ţară vine la Tanacu să-şi viziteze singura prietenă, călugăriţă acolo. Are o criză mistică şi tot trecutul său o ajunge brusc. Dar nu vă povestesc cartea, pentru că trebuie să o citiţi.

Pulsiunile sexuale, ruşinea, relaţia echivocă dintre cele două fete sînt prinse de Tatiana Niculescu Bran cu o uimitoare fineţe psihologică. Amănunte mici care creează portretul mare sînt aruncate ici şi colo, puse în gura sau în gîndurile altor personaje.

Ca mai toate fetele de la orfelinat, Irina îşi îngroaşă vocea, parcă pentru a trece drept băiat, gîndeşte Daniel Corogeanu. De fapt, autoarea ne transmite un fapt pe care l-a aflat, imaginînd doar contextul şi păstrînd veridicitatea informaţiei.

Prin portretul Irinei şi prin flashback-urile din viaţă ei, care intervin pe parcurs în carte, Niculescu Bran face un rechizitoriu dur la adresa societăţii româneşti, care şi-a tratat oribil orfanii, lăsîndu-i pe mîna violatorilor şi a hoţilor.

Cuplul de nemţi care se mobilizează după revoluţie pentru a ne ajuta orfanii trebuie să se lupte să schimbe directorii de la orfelinat, care furau din ajutoarele pentru copii. Supraveghetori care dispun de fetele vulnerabile ca de-un harem, reacţia de apărare prin sălbăticire a acestora. Autoarea pune pe hîrtie rece, clinic, această lume în care primarul şi pedofilul străin par din acelaşi tablou.

Rămîi uşor mirat citind cartea: nici o opinie, nici o judecată, doar fapte, doar informaţie. Să fie doar şcoala BBC-ului la mijloc (autoarea este şefă la secţia română) sau ceva programat?

Mă enervez cînd aud că presa străină strică imaginea României prezentînd copiii orfani. A fost şi poate că mai este un univers concentraţionar care arată adevărata noastră barbarie. Şi de care ne interesăm doar cînd scriu străinii despre el. Nu presa străină e problema, ci o societate care îşi tratează în acest fel orfanii.

Irina nu e victima mănăstirii în primul rînd. Mănăstirea intervine accidental, este în primul rînd victima universului coşmaresc din orfelinatele românilor. Spun "ale românilor" pentru că trebuie să ni le asumăm. Aş vrea un proces la CEDO în care statul român să plătească daune unor orfani lăsaţi în responsabilitatea sa şi trataţi cum a fost tratată Irina.

Portretul lui Daniel Corogeanu

Două personaje ies în evidenţă în carte. În primul rînd, bineînţeles, Irina Cornici. Apoi, se remarcă figura scremut-patriarhală a lui Daniel Corogeanu, care la nici 30 de ani este stăpînul absolut al unei mici comunităţi ce vrea să se izoleze de lumea "păcătoasă" din jur.

Un personaj mai complex decît cel descris atunci de televiziunile noastre, uimite în mod ipocrit că aşa ceva s-a putut întîmpla în România. Tatiana Niculescu Bran nu arată cu degetul şi nu trage concluzii şi acesta este meritul cel mai important al cărţii: nu are o teză. Înţelegi ce vrei, dacă eşti destul de inteligent să o faci.

Cum este Corogeanu? Refuză cele 17 salarii de la stat la care ar fi avut dreptul mănăstirea, pentru că acestea se plăteau în vin şi ţuică, pe care ar fi trebuit apoi să le vîndă. Dar tot el trimite după banii cîştigaţi de Irina în Germania şi lăsaţi în grija unor oameni în care avea încredere, pentru că trebuiau să contribuie şi ei (Irina şi fratele sau) la cheltuielile mănăstirii. Nu e clar nici ce vrea cu banii, pentru că îi sfătuieşte să-şi facă o casă lîngă mănăstire.

Corogeanu este un tip educat, fost citadin, care a oscilat între Facultatea de Sport şi cea de Drept pînă ce a descoperit cărţile lui Dimitrie Stăniloaie. Are orgoliul unui întemeietor de lume. E dintre prelaţii convinşi că Occidentul ne va fura sufletul. Se opune tendinţelor ecumenice recente, se opune slujbelor comune cu catolicii, e convins că lumea se apropie de dezastrul final şi vrea să întemeieze o comunitate pentru cei puţini care vor fi salvaţi. Este obsedat de mănăstirea "sa", de misiunea sa.

Nu e clar dacă Irina e pentru el un suflet de salvat, sau o donatoare potenţială pe care vrea să o ţină pe lîngă el pentru banii din Germania. În mintea sa, tot ce ajută mănăstirea e bun.

Sistemul medical...

e cretin ca în Moartea domnului Lăzărescu şi plin de medici blazaţi (cu excepţia doctoriţei sufletiste, dar fără experienţă şi pregătire adecvată, care încearcă resuscitarea finală, fără a fi clar dacă a greşit sau nu procedura). Asistentele medicale sînt bisericoase, cinice şi stupide: le întreabă pe călugăriţe de ce nu au ţinut-o la mănăstire să se roage pentru ea.

Ambulanţa refuză să vină la prima criză şi au trebuit să o transporte cu Dacia-papuc a mănăstirii şi să o plimbe de la un spital la altul. În spital, Irina e tratată dur şi cu medicamente nepotrivite, ajunge rapid o epavă umană. Aici, maica Neonila, mîna dreaptă a lui Corogeanu, devine o figură umană într-un peisaj mort sufleteşte. Insistă pe lîngă medici, are grija de Irina, deşi abia o cunoaşte.

Momentele cheie...

sînt două: spovedania Irinei, care dă titlul cărţii, şi decizia lui Corogeanu că are o misiune în cazul fetei, care ar putea servi şi mănăstirii. Cum spuneam mai sus: importantă e mănăstirea "sa", cea mai importantă. Iar Irina e pariul său, prima sa "minune".

Spovedania...

decurge cam aşa: o călugăriţă citeşte dintr-o carte o listă de păcate şi Irina trebuie să dea din cap dacă le-a comis. Iese o scenă pe mai multe pagini de o cruditate inocent-stupidă.

"Am asuprit pe slugi, pe săraci, pe orfani, pe văduve, pe neputincioşi. I-am batjocorit". Nu, nu făcuse niciodată păcatul cu numărul 13. Şi nici pe numărul 24: "Am păgubit sufleteşte şi trupeşte pe aproapele meu". Nu făcuse nici păcatul cu numărul 35: "Am crezut că sufletul, după ce iese din om, trece în diferite animale". Şi nici păcatul vrăjitoriei.

Nu mutase hotarul ca să ia din terenul vecinului, nu ascunsese în casa ei lucruri străine, nu stricase averea nimănui, nu înşelase statul, nu luase pastile anticoncepţionale, nu folosise sterilet, nu făcuse avort, nu preacurvise cu rudă, fin, naş, var, frate, fiu, fiica, nepot, nu trăise necununată, nu mîncase spurcăciuni, nu făcuse glume despre cele sfinte, nu se împărtăşise cînd fusese la ciclu, nu citise cărţi sectare, nu ucisese, cu voie sau fără voie, nu intrase în Sfîntul altar, nu dăduse anafura pe jos.
(...)
"Am făcut păcatul malahiei singură (adică atunci cînd o persoană îşi provoacă plăcere singură, masturbare). Acest păcat se numeşte curvia cu diavolul", citi Anastasia, cu paranteză cu tot, ca să fie sigură că Irina înţelege.

Ajunsese astfel la păcatul cu numărul 108. Nu se opri şi îl citi şi pe următorul, căci erau legate: "am făcut păcatul malahiei cu altă persoană, unul la altul". Eu cu altul, altul cu mine, cu femeie, bărbat cu bărbat, femeie cu femeie, cu copii", încheie Anastasia şi ridică ochii spre Irina, aşteptînd un semn, ca să ştie dacă bifează sau nu păcatele 108 - 109" (pg. 101 - 103)

Aflată în plină criză psihică, descoperă că întreaga ei viaţă fusese un lung şir de păcate. Sexualitatea sa îndelung reprimată, neînţeleasă şi complicată de împrejurările vieţii de orfelină este pusă în termeni cum ar fi masturbare = "curvia cu diavolul". Poate ne vine să rîdem, dar acesta este canonul ortodox. Anastasia citeşte din cartea bisericească pentru spovedanie.

Nu m-ar mira să fie cititori surprinşi aflînd lista de păcate, la cît de ortodocşi ne declarăm în sondaje şi la cît de puţin mergem, de fapt, la biserică. Revenind la spovedania Irinei, viaţa fetei o ajunge din urmă. În carte apare un nou flashback, cu cele mai dure amănunte, un posibil viol documentat în timpul interviurilor. Niculescu Bran a cîntărit şi a tăiat rece.

Un suflet chinuit tratat cu parul de Biserica ce trebuia să-i aducă alinare. E victoria dogmei asupra umanului.

Întîmplător am citit această carte după Casa verde a lui Mario Vargas Llosa (Humanitas, 2006). Acolo apare o mănăstire din jungla amazoniană, unde măicuţe sufletiste şi bigote educă şi creştinează tinere indigene. Am regăsit aceeaşi atmosfera sufocantă, de sfinţenie ignorantă. Irina aduce oarecum cu tulburata măicuţă Bonifacia.

Pagini bune despre întîlnirea ratată dintre sufletele rătăcite şi Biserica Ortodoxă se găsesc şi în cartea de la Polirom, Luminiţa, mon amour, scrisă de colegul meu de la Dilema Veche, Cezar Paul Bădescu.

Pariul lui Corogeanu...

e momentul în care crizele Irinei reîncep şi el decide că e un caz de îndrăcire care se poate vindeca prin rugăciuni speciale. Decizia merită discutată. În primul rînd, Corogeanu nu e un călugăr bizar, un caz izolat, ci urmează o tradiţie mai mult sau puţin oficializată, dar în mod cert acceptată de Biserică.

Autoarea citează lucrările care probabil i-au fost indicate chiar de Corogeanu în interviuri. Arhimandritul Ioanichie Bălan, părintele Cleopa l-au convins că aşa se face. Idolul său, un monah bătrîn de la altă mănăstire, foarte frecventată de credincioşi, face asta de zeci de ani.

O circumstanţă atenuantă (judecata mea, autoarea, cum spuneam, nu face nici o judecată) este reţinerea de a o retrimite la spital, unde fusese tratată inuman la primele crize. Circumstanţa agravantă e orgoliul său: Corogeanu vrea să aibă şi el cazuri de vindecare miraculoasă, vrea să aibă un "portofoliu", să i se ducă vestea.

Pariul său a constat tocmai în asta: o va vindeca prin rugăciuni. Nu au crucificat-o, cum a scris presa atunci, detaliile legării de scînduri abundă şi se vede că autoarea a insistat pe acest moment în interviurile sale. Au vrut doar să o imobilizeze. Dar procedura de izgonire a dracilor din Irina durează prea mult. Corpul său, slăbit deja de medicamente, cedează.

Cînd pare că rugăciunile au reuşit, Irina se află de fapt pe moarte. Corogeanu şi patru călugăriţe sînt judecaţi pentru reţinere ilegală de libertate urmată de deces (între care şi buna măicuţă Neonila, devenită inculpata Nicoleta Arcalianu). Corogeanu a pierdut pariul. Mănăstirea "sa" a fost desfiinţată de Biserică, care s-a spălat pe mîini.

Nu am mai citit de mult o carte atît de rece şi atît de bună.

PS: Această carte a stat la baza scenariului filmului După dealuri, de Cristian Mungiu, film inclus în selecţia oficială a Festivalului de la Cannes, 2012.