Despre durerea în cot

Joi, 4 martie 2004

Mai am de scris vreme de trei ţigări. Şi un sfert pe scrumieră. Să vedem cît mă ţin. La ora asta nu ies nici mort din casă pentru a-mi cumpăra un alt pachet.

O biserică undeva într-o vale îngustă, ca-ntr-o groapă. În faţa ei, lume potop adunată în faţa unui sfînt - nu ştiu de ce-s convins că-i un sfînt şi nu un impostor oarecare. E ca la un soi de conferinţă de presă: sfîntul arată cu degetul pe cineva din mulţime, omul pune o întrebare la care primeşte instantaneu răspuns. Sfîntul e sobru, cu aer de trimis special, de purtător de cuvînt al lui Dumnezeu. Eu stau cuminte deoparte şi ascult liniştit tirul întrebărilor şi al răspunsurilor. Apoi cade o nedumerire care stîrneşte sfîntului o replică cît se poate de şocantă pentru mine: "Mă doare-n cot de asta!" (cu atît mai şocantă cu cît eu folosesc un eufemism pentru a reda citatul mot-a-mot).

Asta am visat noaptea trecută. De-atunci mă chinui să-mi reamintesc întrebarea care l-a scos din sărite pe sfînt. Sigur am auzit-o. Acum, s-o luăm logic, de ce l-ar putea durea în cot pe un sfînt?! Durerea în cot exprimă indiferenţă. Chiar şi în mijlocul pustiei, un sfînt nu-şi permite o durere în cot faţă de întrebările oamenilor.

Am încercat să-mi psihanalizez visul. I l-am povestit şi lui Padre, dar m-a tratat cu aceeaşi durere în cot. Ori Padre e sfînt, ori întrebarea este fără răspuns. Cu vreo săptămînă în urmă - cu o seară înainte ca Padre să plece la o dezbatere despre Septuaginta lansată de noi - am discutat vreun ceas, la o bere, vrute şi nevrute. Ca de obicei. Îmi spunea că munca la un text precum Septuaginta se aseamănă cu cea a unui genist: nu contează cîte mine ai reuşit să dezamorsezi pe cîmpul de luptă, e de ajuns să nu fii atent cu una şi s-a dus naibii toată munca. Pe drumul spre casă am filosofat singur şi am ajuns la concluzia că oamenii care-şi pun întrebări despre Dumnezeu nu pot fi decît de două feluri. Unu, ca Padre, profesioniştii, cei care identifică minele, le marchează cu steguleţe şi apoi încearcă să le dezamorseze metodic. Doi, oameni ca mine care umblă alandala, cu naivitate, fără grijă, prin tot felul de zone periculoase. Oameni care ar putea fi integraţi în categoria celor care sar în aer cu butelia. Numai că şi aici intervine o problemă de nuanţă: cu ce reuşeşti să mergi mai departe pe cîmpul de luptă? Cu strategia sau cu naivitatea? Întreb asta pentru că eu personal cunosc atît oameni care au suferit nişte înfrîngeri răsunătoare, folosind strategii ca la carte, cît şi persoane care au trecut cu inocenţă, pe nesimţite, de cealaltă parte a terenului minat.

Poate c-aş merge mai departe, dar nu mai am ţigări.