O imensitate pustie

Marţi, 16 martie 2004

Alt tîrg, alt bîlci. Al deşertăciunilor. Nu mă refer la tîrgul de carte de unde abia m-am întors, ci la lumea pe care am văzut-o în Bucureşti. La lumea străzii. N-am mai umblat vreodată printr-o pustie mai mare ca "Micul Paris".

Dacă aş vrea să mă pustnicesc, mi-ar lua o slujbă la Bucureşti. Probabil că mi-aş închiria o garsonieră "ieftină" (de o sută de euro), pe undeva pe unde se termină gropile cu şosea şi începe cîmpia. Aş intra la metrou o dată cu răsăritul, aş cîştiga bani pe care n-aş avea timp - sau n-aş şti cum - să-i cheltui cu vreun folos. Apoi, precum Ulise, m-aş întoarce acasă, oprindu-mă pe vreo insulă pe care cea mai ieftină plăcere e o cafea de 25 de grame, la preţ de 50 de mii.

Nicăieri n-am întîlnit oameni mai secătuiţi de viaţă, vorbind singuri, mişunînd ca nişte furnici oarbe către un muşuroi pe care l-a împrăştiat cineva cu băţul. Chipuri şterse, care se anulează reciproc, asemenea zecilor de reclame agăţate / lipite / înălţate alandala, la tot pasul. Un uriaş panou publicitar, pe care se afişează mereu alte reclame, deasupra celor zdrenţuite. Cam aşa am privit eu Bucureştiul străzilor.

Nu cred că oamenii de aici - oamenii în chiliile lor, oricare ar fi acestea - sînt mai prejos decît mine. Nu. Cu siguranţă îşi au aceleaşi visuri mai mult sau mai puţin lumeşti, ca şi mine. Numai că strada îi transformă în palidele închipuiri, în fantomele care au populat cîndva, în carne şi oase, această imensă pustie.