Duhul lui Mihai Ursachi

Miercuri, 24 martie 2004

Despre morţi numai de bine. Deşi cele ce urmează să scriu ar putea să nu sune tocmai aşa.

M-am întîlnit la tîrgul de la Bucureşti cu un vechi client al Poliromului, judecător la Curtea Supremă de Justiţie. Eu îi recomand cărţi şi discutăm despre ele. În ciuda vîrstei care ne desparte - să tot fie vreo 30 de ani -, la cît am stat de vorbă, cu ocazia tîrgurilor din ultimii trei ani, ne-am împrietenit. Mai ales că e de origine ieşean. Îi spuneam de cartea lui Mircea Ivănescu şi el se opreşte brusc, marcat: "Ştii c-a murit Mihai Ursachi?!". În ultimele zile nu citisem presa. Nu ştiam nici de atentatele de Madrid. Zic şi eu "Dumnezeu să-l ierte şi odihnească-se în pace!".

În seara asta, m-am uitat la fereastra lui fără perdele. Locuia în blocul din faţa balconului Ralucăi, chiar la acelaşi etaj. Din balcon, aveam o perspectivă de paparazzi. Probabil că stătea singur, de aceea nu avea cine să-i pună perdele la geam. Îl puteam vedea cum se plimbă prin casă, printre singurele obiecte de mobilier pe care le desluşeam: rafturi cu cărţi. Chiar mi-a trecut într-o zi prin cap să-i fac cîteva poze. O chestie pentru istorie: marele poet în viaţa lui cea de toate zilele. Ralu îmi spunea că Mihai Ursachi avea obiceiul să iasă la fereastră şi să înjure din tot sufletul copiii de la scară. De vreo cîteva ori l-am auzit şi eu. Asta mi-a confirmat că nu mă minţise, cu ani în urmă, cînd l-am avut profesor la master.

Făceam cu el un curs despre poezia românească postbelică. Ştiam că se întorsese din SUA, îi mai citisem cîteva poezii (chiar acum îmi amintesc celebrul poem: "Un om din Tecuci avea un motor/ dar nu i-a folosit la nimic", cu titlul Post-scriptum. Transversaliile mari sau cele patru estetici. Poezie pe care a scris'o magistrul Ursachi pe cînd se credea Pelican?; aluzie, mi-a spus el, la "motorul" lui Aristotel). După ce ne-a anunţat planul cursului, a început să ne povestească la întîmplare. Nu s-a ţinut niciodată de acel plan. Mie unul asta mi-a plăcut. Ceilalţi colegi - fie pentru că lucrau, fie pentru că nu aveau ce nota în caietele pregătite - îl frecventau din ce în ce mai rar. De cîteva ori s-a întîmplat să fiu numai eu şi el. Mergeam într-o crîşmă din apropiere şi stăteam de vorbă. Mi-a povestit cum a fugit în America, de fiecare dată într-o altă versiune: o dată a trecut Dunărea înot (era campion la înot, se lăuda), o dată pe lîngă o barcă, altă dată, urcat peste un buştean. L-am întrebat de ce el - profesor în SUA, poet consacrat, mă rog, om cu situaţie serioasă - s-a mai întors în România şi mai ales în Iaşi. Întîi m-a asigurat că el chiar avea o situaţie (a ţinut să menţioneze cum l-a impresionat o dată pe Pleşu, prin bacşişul gras, în dolari, lăsat şoferului de taxi de la aeroportul Băneasa). Apoi, mi-a răspuns sec: "Chiar în zona în care locuiam eu era o falie ce ameninţa să desprindă partea aceea de continent. Nu doream să mă duc şi eu dracului, pe ocean."

Mi-am luat lucrarea de la masterat cu el. Ceva despre inspiraţia divină. Despre desacralizarea termenului inspiraţie, pornind de la en pneuma/ in spiritus şi pînă la "Am fost inspirat pentru că mi-am luat umbrela la mine!". I-a plăcut ideea. Mă trăgea de mînecă şi-mi spunea: "Ia uită-te la mine. Ce fac eu acum?! - sufla înspre mine. Duhnesc. A duhni. Adică primeşti sau nu duhul (inspiraţia) şi pe urmă îl dai afară. Ai înţeles?". Cred că înţelegeam. Tot atunci mi-a povestit cum s-a enervat el pe o maşină a poliţiei care claxona sub geam şi a aruncat cu o sticlă în ea. Susţinea că dobitocii de poliţai îl urmăreau. Poate. Dar, după ce l-am văzut cu ochii mei cum se manifesta faţă de copii de sub fereastra lui, l-am crezut în stare să arunce cu o sticlă în maşina poliţiei.

Eram atras ca fluturele de flacără de povestirile lui. Mi-a spus cum era să se bată odată cu Nichita Stănescu. Mi-a mai spus cum l-a cunoscut pe Matei Vişniec pe vremea cînd acesta citea contoarele din casă în casă şi a nimerit din întîmplare în locuinţa lui Nichita Stănescu. De Ileana Mălăncioiu. De Virgil Mazilescu. Nu mai puţin interesante erau povestirile despre poetul proletcultist A. Toma sau despre Mihai Beniuc, care-şi luase lucrarea de doctorat cu o disertaţie despre sistemul nervos al ştiucilor.

În seara aceasta, privind către ferestrele lui fără perdele, mi-am adus aminte de duhul povestirilor lui Mihai Ursachi şi mi l-am închipuit plutind pe bucata lui de pămînt desprinsă de continent, undeva în larg, acolo unde nu se aud urletele copiilor care joacă fotbal în scara blocului şi nici claxoanele poliţiei.