În sertarele rubricii basic info, un simpatic amic "virtual" de pe facebook scrie, în dreptul categoriei religious views, o denominaţiune (confesiune) ciudată: poetry. Îmi place tare mult şi-i urez să nu se vindece niciodată de ea. Dacă - via Tarkovski, Abuladze, Paradjanov, Dostoievski, Steinhardt, Pavel Florenski etc., dar şi a unor mărturisitori în carne şi oase - n-aş fi descoperit icoana şi spaţiul liturgic bizantin, aş fi completat şi eu la fel această rubrică.
De la o anumită distanţă, religia şi poezia par să se confunde, dar atunci când este neamestecată cu dulcegării kitsch sau cu gesturi şi practici apăsat triumfaliste, apropierea - conştientă, asumată, de bună voie şi nesilit de nimeni - de frumuseţea ortodoxă (sunete, forme şi culori care, nepăsătoare faţă de mode, ascultă de veşnicie) ce "salvează lumea" (Dostoievski) presupune mai mult decât o respiraţie poetică. Botezul lui Steinhardt în temniţa comunistă n-a fost doar o figură de stil.
Ortopraxisul (termen ce mi se pare mai nimerit decât Ortodoxia, ce sună abstract) - ca "devenire întru fiinţă", ca mod de a fi în lume (fără de a te lăsa robit de cele "ale lumii") ca răspuns la o chemare împărătească pe care ştii că nu o poţi refuza - e însăşi împărtăşirea cu "metafora vie" (Paul Ricoeur), cu Dumnezeul Întrupat, cu Părintele Luminii, cu Lumina din Lumină. E desăvârşirea trăirii poetice, adică angajarea deplină în aventura numită metanoia.
