Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Au fost sau nu proteste muzicale în România?


Laurenţiu Ungureanu

15.09.2012
Adevărul, august 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Weekend Adevărul face o radiografie a melodiilor de protest, începând cu anii '80, până în azi. Vorbesc, mai mult sau mai puţin: Doru Stănculescu, Adrian Pleşca (Artan), Zoltan Andras, Victor Socaciu, Ioan Gyuri Pascu, Adrian Despot, Cătălin Ion (Cheloo), Vlad Irimia (Tataee). Cântăresc fenomenul, cu rigoare academică şi stil, Andrei Partoş şi Grigore Leşe.

"Suntem în stradă / Băsescu să cadă / Ţipăm toţi deodată / Îl facem să tacă." Aşa arată astăzi unele din cele mai dure, cele mai puternice versuri protestatare - publicabile într-un ziar central. Mai sunt şi din acelea, mai deocheate, căci lucruri rele se spun, iar oamenii îşi strigă necazul în poezii contrafăcute, puţin le pasă lor de creativitate când tiranul e încă sus.

Aşa e poezia de stradă a anului 2012. Lirismul de grup, căci protestul de autor, sporadic, stingher, nu pare să se asorteze furiei mulţimii. Cum arătau însă astfel de acţiuni în România de-acum 22 de ani, poate şi mai bine de-atât? Era atunci chitara lui Alexandru Andrieş, erau başii puternici şi electrizanţi ai celor de la Timpuri Noi sau lumânările aprinse şi zornăitul de chei din nopţile pline de groază ale lui Vali Sterian.

S-au revoltat artiştii împotriva sistemului, au ironizat, s-au îndrăcit irecuperabil, au spus ce-au avut de spus, cum au ştiut ei mai bine şi mai frumos. Brutală, romantică, pasională, directă ori subtilă, ascunsă în "şopârle", muzica de protest a fost expresia fidelă a felului în care societatea era configurată. Înfăţişarea nefardată a frustrărilor, glasul celor amărâţi de nedreptăţi şi povestea furiei lor.

Totuşi, cât de puternice au fost aceste acţiuni în versuri? Faţă de ce-au protestat şi ce-au reuşit ele să schimbe? Căci, iată
!, la 22 de ani de la Revoluţie, încă ne mai întrebăm: au fost sau n-au fost proteste muzicale în ţara noastră?


I. Anii '80: "Viaţa noastră ce-aţi

Vă amintiţi, probabil, penele de curent din România socialismului târziu. Vă amintiţi de frigul iernatic şi de plictisul cu care vă-ntorceaţi acasă de la serviciu, poate de la fabrică. Era abia anul 1984, când un grup de adolescenţi cu braţ vânjos şi cu voinţă de fier s-au ridicat în picioare şi s-au mâniat tinereşte, dar cu putere. Subtil, dar curajos.

"Becule, stai aprins, becule! Noi te iubim! E frig afară, bezna mă-nconjoară iar", spuneau şi era de-a dreptul electrizant acest refren în iernile oarecare, gri, nu albe din România îngheţată. Era protestul underground al generaţiei în blugi care, totuşi, nu slăvea tovărăşeşte Partidul, care trăia altfel "visul industrial". Aceasta era formaţia Timpuri Noi, era protestul muzical în ultimii ani din comunism. Ce făcea aceste melodii să fie protestatare? "Atitudinea, forma, conţinutul. Acest pachet include şi sunetele puternice, şi subiectele periculoase, prin deranjul pe care-l produc", explică solistul grupului, Adrian Pleşca, mai degrabă cunoscut drept Artan.

"Blues-ul magazinului", Alexandru Andrieş
Chiar la uşa casei mele
s-a deschis un magazin...
Toate rafturile-s goale,
Da-năuntru-i de lume plin!
După jumate de-oră
a venit maşina,
Da' nu ştim ce-a adus
pentru că s-a stins lumina.
Am stat la coadă două
ore jumate,
Noi aveam buletine,
ei cereau paşapoarte!

Ironia lui Artan

Unde era, în această ecuaţie, Cenaclul Flacăra, cea mai puternică manifestare culturală a celor cu plete şi blugi, a tinerilor răzvrătiţi, locul unde protestul părea intrinsec? Artan e sceptic: "Era o înghesuială infernală pentru proteste atunci. Aceeaşi înghesuială care este astăzi pe lângă primării. Or, nu poţi protesta din poziţia unui geambaş care-şi exersează pianul în aer liber".

Totuşi, folkiştii Cenaclului mai trăiesc şi acum nostalgia contestării regulilor din turneele prin care-i purta amfitrionul Adrian Păunescu. Nu e folkul protestatar când un stadion întreg întreabă, în acelaşi glas: "Viaţa noastră unde e? Viaţa noastră ce-aţi făcut cu ea?"? Artan, evident, rămâne sceptic. "Ce te faci că folkul, stilul muzical care a venit în România în urma influenţei lui Bob Dylan, sună aşa: «Trăiască România, trăiască tricolorul, trăiască - Alma Venus - Măria Sa Poporul!». Deci aici ne aflăm clar în cadrul unui protest masiv. Între ghilimele mari, cele mai grosolane ghilimele, se simte spiritul lui Bob Dylan", spune ironic solistul. Şi-apoi râde isteric: "Ceva frumos, o muzică de contestare. Vă place muzica de contestare?"

Doru Stănculescu, membru fondator al Cenaclului, participând la spectacole până la desfiinţarea acestuia, este şi nu este de acord cu Artan: n-au fost proteste pe scenă, dar tot se protesta. Se protesta, aşa cum se putea protesta la vremea respectivă. "Cenaclul nu era o acţiune de contestare, a fost o scenă a manifestării personalităţii. Atitudinea noastră era reflectată prin altceva: prin ţinută, prin plete, prin blue-jeanşi. Noi voiam să fim liberi, acesta era mesajul. Nu eram împotriva a nimic, eram pentru libertate", susţine folkistul.

Pentru Stănculescu, adevărata sfidare era atunci când, deşi partidul te voia tuns, continuai să-ţi păstrezi cu mândrie smocul de plete care supravieţuise întâlnirii cu foarfeca. "Ne tăiau blugii evazaţi, ne stricau pantalonii şi ne făceam alţii la fel. Ne tundeau o cruce în creştetul capului şi umblam aşa pe stradă. Asta era libertatea noastră."

Cântec de lagăr

Stănculescu, folkistul care a fost ridicat de autorităţi în iarna acestui an, după ce s-a alăturat protestatarilor din Piaţa Universităţii, subliniază, totuşi, forţa cântecului de altădată: "Noi cântam de după o sârmă ghimpată, dar, în condiţiile în care trăiam, am fost mult mai puternici decât au fost cei de dincolo de ocean. Pentru că noi ne-am exprimat în interiorul unui lagăr, împotriva unor prohibiţii care încercau să ne reprime".

Artan e însă de părere că singurele melodii care, prin atitudine, formă şi conţinut, stăteau sub semnul contestării în anii '80 erau cântate fie de Timpuri Noi, fie de Alexandru Andrieş. Ultimele însă, erau auzite în aparte-uri, pe furiş, căci versuri precum "s-a deschis un magazin, toate rafturile-s goale, da-năuntru-i de lume plin" erau, totuşi, destul de abrupte pentru rânduiala vremii. Cine ar fi avut curajul să conteste, făţiş, prosperitatea pe care o asigura socialismul? Că mai erau melodii cu "şopârle", că mai spuneau unii "urs" în loc de "URSS",că erau şi versuri spuse de la adăpostul analizei literare? Artan: "Dacă pot fi interpretate şi-n negru, şi-n alb, şi-n roşu, şi-n verde, unde mai e protestul?"

Mizerabilismul Cenaclului

Formaţia Timpuri Noi a fost printre puţinele care, deşi au fost invitate să cânte la Cenaclul Flacăra, a refuzat. Motivul? "Pentru că era oribil din punct de vedere artistic şi al ideilor", crede Artan. Partea bună? "Pentru prima dată, oamenii, aşa cum îi ştim noi, de la noi din ţară, au făcut cunoştinţă cu sisteme de sunet, de lumină, s-au întâlnit în număr mare, cântând şi recitând poezii, dar ce păcat că erau mizerabile!"

II. Anii '90: "Prostia e la putere"

"A fost ora 23. Buletinul de ştiri. Bucureşti. Revoluţia românilor a învins. După 25 de ani de teroare, dictatura Ceauşescu a fost răsturnată. România a redevenit liberă!", striga Vali Sterian în zorii democraţiei româneşti. Şi poate că aşa începe şi istoria cântecelor protestatare ale anilor '90. Cu patimă, în durere, căci se murea în zadar.

Peste mai puţin de jumătate de an, acest strigăt vlăguit către divinitate - "Vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni!" - părea să fie tot ce le-a mai rămas "golanilor" de la Universitate. Şi promisiunea că "mai bine mort decât comunist". Vali Sterian şi Cristi Paţurcă au fost printre primii muzicieni care au deschis calea unei noi forme de protest: la ţintă, nemijlocit de construcţii echivoce sau de audienţe restrânse.

Le-au urmat, apoi, Timpuri Noi, Sarmalele Reci, Ioan Gyuri Pascu, Paraziţii sau BUG Mafia. Chiar şi Victor Socaciu le-a mai zis câteva. Retrospectiva făcută de aceştia nu mai este, însă, la fel de romantică precum era în vremea Golaniadei. Artan rămâne sceptic cu privire la anvergura protestatară a imnurilor golanilor, spunând că le lipseşte elementul principal - pericolul, deranjul.

"Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni? E miloagă! Nu aşa arată o contestaţie. Nu are nimic periculos. Protestul lui Vali Sterian e milog, prin muzică, prin text. Vino, Doamne! Doamne-ajută!, dă-ne şi nouă ceva. Nu ştiu pe cine deranja. Protestul se face din poziţie verticală, clară, nu trebuie să aibă tânguială în glas, în viers, în muzică, nu e cu «Doamne-ajută»!"

Deloc îngăduitor este Artan şi cu refrenele formaţiei sale: "«Azi serbăm iar victoria, moralul e un struţ cu capul în pământ» este desluşit, direct, clar, dar ce păcat că e lipsit complet de periculozitate. E ineficient".

Protestul nobil al rockului

Zoltan Andras, solistul formaţiei Sarmalele Reci, este încă încrezător în puterea muzicii rock de a arăta, fără ocolişuri, care-i grâul şi care-i neghina în societate. "Nu ştiu cum s-a nimerit, nu ştiu cum s-a potrivit, că la noi prostia-i la putere" e doar unul dintre refrenele neiertătoare ale grupului. Efectul? "Pe de o parte, e important ca omul să conştientizeze lucruri care-i sunt ascunse. Apoi, să ia atitudine cu privire la aceste lucruri pe care nu le percepe la nivel conştient", crede Zoltan Andras. Nu pericolul ar trebui să fie elementul-cheie al protestului la chitară, crede solistul, ci altceva, mai măreţ, mai înălţător: "În rock există suveranitatea, nobleţea în exprimare. Vorbele rămân perene, iar muzica salvează o situaţie pentru că are capacitatea de a ridica ideile la un nivel mai înalt, aproape sublim".

Zoltan Andras recunoaşte meritul şi supremaţia hip-hopului de a semnala slăbiciunile sistemului, ale politicienilor, ale românilor, în general. Şi asta în ciuda esteticii discutabile. "În hip-hop, în afară de ritm, nu sunt elemente muzicale. Aceşti băieţi care dau din membre mai puţin humanoid, într-o buclă ritmică, recită nişte versuri pertinente."

Prin noi înşine

Şi Ioan Gyuri Pascu îşi mai arăta dezamăgirea din spatele chitării sale în anii '90. "Ţara arde, babele se piaptănă", ironiza artistul beteşugurile sociale. Astăzi a ajuns la alte concluzii, mai înţelepte: "Viaţa e un dar, nu e un concurs, nu e o luptă. Când eşti mai tânăr e normal să ai o atitudine mai de frondă". Cum era, totuşi, când cânta problemele verde-n faţă? "«Eşti foarte curajos, dar degeaba, ce crezi că schimbi?», îmi spunea lumea. Şi aşa este. S-a făcut muzică, dar pe politicieni nu-i interesează, ei nu sunt niciodată în pericol. Decât să se schimbe între ei. Ei trăiesc în mizeria lor, aşa că impactul muzicii a fost destul de mic la noi", e conştient Gyuri Pascu. Totuşi, să nu uităm de fenomenul hip-hopului, care s-a născut prematur la sfârşitul anilor '90, dar care s-a maturizat precoce în ultimii ani ce-au trecut.

"Poţi să-i cânţi cât vrei, nu-l interesează pe politician. Nu le pasă lor de cântece, de oameni. Numai de ei. Dacă ei se schimbă, şi un cântec îi va atinge.'' (Ioan Gyuri Pascu cântăreţ)

"Ţara te vrea prost", Sarmalele Reci
Ah, ce frumos! Viitorul luminos
li se-arată celor idioţi.
Deci fii supus
faţă de cel mai sus pus,
Nu uita că ţara te vrea prost!

"Mama lor la toţi? Acum aş mai nuanţa"

Victor Socaciu este autorul unui curajos, dar disperat apel către marele Charlie Chaplin. Îi cerea salvarea acestei Românii de încrâncenarea care o stăpânea, şi poate că doar el ar fi putut s-o mai salveze. "Facem bancă mondială şi băgăm în ea / Râsul sărăcimii triste, ca dobânzi să dea. / Nu există omenie unde nu eşti tu, / Că tu eşti curajul nostru de a spune «Nu!»", i se lamenta folkistul, în van, comedianului, căci îi vedea pe români grăbiţi şi cinici şi inculţi şi goi!

Şi-apoi le-a mai zis Socaciu şi politicienilor câteva. Intransigent, aşa le-a spus: "Vin ai noştri, pleacă-ai noştri / Noi rămânem tot ca proştii / Ăia hoţi, ăştia hoţi, / Mama lor la toţi!". L-a inspirat, fireşte, marele Constantin Tănase, cu pastilele lui de-acum şapte decenii (n.r. - "Pleac-ai noştri, vin ai noştri! / E sloganul cunoscut. / Iarăşi am votat ca proştii / Şi cu asta ce-am făcut?).

Astăzi, după experienţa pe care-a dobândit-o în politică, nu mai vede doar în alb şi negru. Ce-ar face folkistul dacă i-ar cânta cineva, acum, această melodie? "Aş nuanţa, nu trebuie să generalizezi. Această melodie este fotografia unei secunde de exasperare. N-am făcut o judecată politică, a fost un strigăt de disperare", explică Socaciu, încercând să-şi mai îndulcească furia de ieri.

"Dacă e clasa politică vinovată? Dar clasa politică este expresia poporului. Nu e nimic anormal. Aşa popor, aşa clasă politică", crede folkistul. Acelaşi care spunea, recent, că nu e de competenţa românilor să se amestece în deciziile politice mari, despre componenţa Parlamentului sau altele. Şi acelaşi care propunea ca obligatorie dublarea tuturor filmelor în limba română.

Lui Socaciu însă îi place foarte mult hip hop-ul, căci doar acest gen de muzică a păstrat constant izul de protest definitoriu. "În grupurile hip-hop există un fenomen muzical, mai mult social, cu elemente de protest excepţionale. Mai abundă de obscenităţi şi formule fragile din punct de vedere artistic, dar, atunci când artiştii spun ceva din sufletul lor, se poate trece şi peste aceste aspecte ale inesteticului. Trebuie luat protestul ca atare", e de părere cantautorul.

III. După 2000: "Suntem ca maimuţele. Kaka maka, e, e"

"E jale mare prin buzunare. Ponta şi Crin şi-o trag puţin şi urlă tare. Suntem ca maimuţele. Kaka maka, e, e. Creşte şi inflaţia, exact ca-n Africa." Acestea sunt cele mai cunoscute versuri care protestau, în anul 2010, faţă de criza economică, faţă de greutăţile pe care le întâmpinau românii. Aşa se spun acum problemele noastre, aşa se revoltă oamenii: în versuri facile, mai mult intuitive decât surprinzătoare, uşor de memorat şi ajutate de o linie melodică deja cunoscută - în acest caz, aparţine iubitei cântăreţe Shakira. Autorii acestui refren românesc, cei care au înţeles că protestele sunt mai frumoase cu zâmbetul pe buze, sunt comedianţii grupului Divertis.

"Aşa cum e omul, aşa e şi muzica. Dacă societatea s-a tabloidizat, totul se întâmplă în consecinţă. Muzica e oglinda, e rodul societăţii. Or, astăzi, vedem o înverşunare extrem de mare. În sport, de pildă, televiziunile prezintă: «l-a răzbunat», «o luptă pe viaţă şi pe moarte», «a aruncat săgeţi». Şi-apoi îl vezi pe sportiv: «Da, noi sperăm să învingem»", explică Gyuri Pascu această tendinţă de a caricaturiza necazul. Muzica de protest de azi seamănă mai mult cu cea a unei galerii de pe stadion, crede artistul. "Măcar de-ar semăna cu galeria lui Liverpool, aşa ar mai merge", se amărăşte.

Zoltan Andras simte că protestele adevărate au fost furate de agitatorii politici, indiferent de scop. Or, nu muzica îi interesează pe ei, alte scopuri au. "Cred că ar fi putut să fie mult mai prezente melodiile de protest autentice. Ar trebui să fie mult mai active. Spre exemplu, noi am revenit cu albumul «haos.ro», în care vorbim aproape exclusiv despre aşa ceva", spune Andras.

Adrian Despot, solistul formaţiei Viţa de Vie, încă se încrede în puterea sunetului. "Muzica vorbeşte limba sufletului şi poate învinge şi controla mintea, rătăcită undeva între frigider şi televizor. Iar când sufletul devine minte, noi devenim liberi", crede Adi Despot şi e greu să combaţi această filosofie puternică. Ce se întâmplă, totuşi, acum? Cât de muzicale sunt protestele de azi? "Mişcărilor de stradă din ultimele zile le lipseşte exact această coloană sonoră care a existat în '89, prin muzica lui Valeriu Sterian, şi mai târziu, în '90, prin Imnul Golanilor al lui Cristi Paţurcă", consideră Despot.

Cine mai protestează azi?

Totuşi, care e protestul în zilele noastre, în anii videoclipurilor colorate, ai domnişoarelor îmbrăcate sumar şi ai interpreţilor ce cântă versuri în engleză, spaniolă sau portugheză?. "Instig la cultură / Nu doar să duci sticla la gură", spuneau, nu cu multă vreme în urmă, cei de la Paraziţii.

Tot ei strigau şi "Jos cenzura!", atacau ironic mediul corporatist, cel plin de iluzii, şi prezentau un program politic, deloc tandru, în "Dacă aş fi pentru o zi preşedinte". Pentru Cătălin Ion, zis "Cheloo", o astfel de revoltă nu prea poate fi explicată. Sau poate că ar fi posibil, dar e vorba despre prea multe cuvinte, prea mult timp pierdut. "Ascultaţi piesele dacă vreţi să scrieţi despre revoltă. Altceva nu am de zis", s-a limitat să explice "Cheloo".

Deşi cânta, mai deunăzi, despre această lume nebună, nebună de tot, Vlad Irimia (Tataee) nu mai vrea să vorbească despre metehnele sociale scrise-n versuri cu forţă de BUG Mafia. Erau poezii despre fraţi, şmenari, peşti, hoţi, despre toţi, dar erau alte combinaţii atunci, nu mai contează. "Las-o aşea!", ne spune şi respiră greu, aproape nostalgic. Sentimente grele în cuvinte fine. Cu siguranţă, însă, pentru toţi cei care îl irită are aceeaşi vorbă să le spună: "Gura mică!". Hip-hopul, cu voci de cartier, cu limbaj de cartier, rămâne protestatar. Tataee: "Noi să fim sănătoşi!".

În cealaltă "tabără muzicală", cea a rockului clasic, pot fi găsiţi cei de la Luna Amară, protestatari de la primele cântece, scrise în 1999. Pentru rockerii clujeni, protestul nu este însă eficient, nici măcar logic, dacă nu este însoţit şi de un militantism pe măsură. E frumos să protestezi, dacă nu-ţi convine ceva, dar parcă şi mai frumos e să te şi implici în campaniile împotriva a ceea ce tu găseşti ca fiind anormal la lumea din jur.

Aşa se face că Luna Amară a concertat cu spor pe la mai toate manifestările civice mari din România: "Salvaţi Vama Veche", sau "FânFest" (în cadrul campaniei "Salvaţi Roşia Montană"). Iar vocalul şi trompetistul trupei, Mihnea Blidariu, a organizat chiar, pe 7 noiembrie 2011, operaţiunea "Ocupaţi Conti" (fostul Hotel Continental din Cluj-Napoca), în semn de protest faţă de exploatarea auriferă de la Roşia Montană.

"Muzica vorbeşte limba sufletului şi poate învinge şi controla mintea, rătăcită undeva între frigider şi televizor. Iar când sufletul devine minte, noi devenim liberi.'' (Adrian Despot solist Viţa de Vie)

"Nu ne mai trageţi pe dreapta", Vama Veche
- Domnu' poliţist, m-am turmentat, m-am turmentat!
Ştiu că e păcat, dar mi s-a-ntâmplat!
Vreau să am carnet şi pe viitor, şi pe viitor,
Aşa că vă implor, vă rog eu, vă implor!
Nu ne mai trageţi pe dreapta!!!

***
Nu toţi revoltaţii au talent
de Andrei Partoş

"Protest Songs" se includ în artă, în măsura în care nu-s o simplă înşiruire de lozinci, strigăte, fără suport muzical adecvat, inspirat. Folkul a pornit la drum prin cântece de protest, rockul, punkul au generat curente durabile, pornind de la texte cu tentă socială şi politică. Unele piese au valoare şi au rezistat în timp, altele nu. Au fost mereu cântece cu versuri pacifiste, antirăzboinice, antisistem, antitiranie ş.a.m.d. S-a protestat şi faţă de poluare, distrugerea pădurilor, avort, uneori cu texte subtile, alteori direct. Hip-hopul şi rapul au cuvântul ca punct esenţial.

Regăsim toate temele etnice, sociale, economice, religioase ale tinerilor. Mai întâi în SUA, apoi în multe ţări din Europa. La noi, trecerea s-a produs treptat. De la Vali Sterian, Alexandru Andrieş, Sarmalele Reci, Daniel Iancu, Cristi Paţurcă şi alţi câţiva, modificările s-au produs urmare a acutizării limbajului din media, a limbajului politicienilor, moderatorilor TV.

Multe lozinci de azi vin de la "specialişti" în ale provocării, agitaţiei, revoltei. CNA a mai temperat excesele de limbaj ale unor "creatori". Dar subtilitatea, inteligenţa, ironia au de suferit în multe situaţii. Prea puţini sunt cei care punctează evenimentele la zi. Cei mulţi au de cântat pe la zilele oraşelor, în campanii electorale. Şi atunci, orice atitudine protestatară ar fi taxată de organizatori. Ar însemna o gaură în bugetul personal. Pentru ca presupusele piese de protest să genereze atitudini în consecinţă e nevoie de TALENT! Nu-l au toţi revoltaţii.

Ca exemple pozitive, pot aminti formaţia Vunk, care a reuşit să impună un hit inspirat conceput ("Vreau o ţară ca afară"), valabil în orice regim. Dan Teodorescu (Taxi) este un alt autor de texte inteligente aşezate pe melodii cantabile. Andrieş îşi menţine prospeţimea. Cântece de protest scrise de parlamentari e greu să le treci la vreo categorie. În rest, prea multe apropieri de galeriile de fotbal!

Muzica de protest şi strigăturile afone
de Grigore Leşe

Întotdeauna, prin muzică oamenii au avut o atitudine faţă de politicile promovate, faţă de viaţa socială şi economică. Muzica adună, mobilizează mase sau oameni. Tămăduieşte, înnobilează, răzvrăteşte, dă curaj. Aşa s-a întâmplat de-a lungul istoriei. În momentele de luptă, de război, soldaţii înainte de a intra în linia întâi a frontului, prin cântec se îmbărbătau. Cântând, acceptau să primească moartea cu seninătate. Felul acesta de manifestare există dintotdeauna şi peste tot în lume. Să ne amintim, de pildă, manifestările anilor '60 din Philadelphia, când tinerii s-au apropiat de o muzică simplă, cu implicaţii sociale şi politice: muzica folk.

Era asociată cu orientările politice americane de stânga, filosofia hippie, şi reprezenta un protest faţă de violenţă, o pledoarie pentru drepturile omului. Manifestări ca acestea au existat şi există şi în România. Tinerii se exprimă în felul lor, îşi caută un lider, un cantautor, se adună şi se refugiază în muzica lui. Este o muzică uşor de memorat, cu un mesaj clar, preluată de către mase. Este o muzică a nemulţumirilor, dar şi a bucuriei. Câteodată, ar vrea să pară "patrioţi", numai că patriotismul se manifestă pe linia întâi a frontului, cu arma în mână.

La noi, de multe ori se apelează la o melodică în ritm de marş, pe care se adaptează texte, de cele mai multe ori cântate în contexte nepotrivite: nuntă, sindrofii, pieţe, stadioane. Este dorinţa tinerilor de a-şi arăta nemulţumirile sau de a brava. De cele mai multe ori nu conştientizează ce cântă. Caută muzici simple, se apropie de linii melodice impuse ca fiind reprezentative şi printr-o abordare întâmplătoare, cu timpul îşi pierd strălucirea, devin banale.

S-au realizat şi în România muzici cu caracter naţional, impulsionate de romantismul european şi de evenimentele sociale cu implicaţii naţionale: Revoluţia Paşoptistă, Războiul de Independenţă, Unirea Principatelor. Dintotdeauna, muzica a fost un imbold pentru afirmarea noilor idealuri.

În ziua de azi, muzicile acestea nu mai sunt actuale. Cântece precum "Noi suntem români", "Treceţi batalioane române Carpaţii" au devenit doar o sursă de câştig, fiind cântate la nunţi şi petreceri, cu pretenţii de muzici reprezentative pentru cultura tradiţională. Tinerii nu se mai regăsesc în ele şi caută alte ritmuri, alte exprimări. Unii tineri se manifestă paşnic, fără violenţă, ascultă muzici clasice, romantice, se întorc mai mult înspre lăuntrul lor, îşi exprimă sentimentele altfel. Alţii sunt năvalnici, "revoluţionari", mesajul şi sentimentele lor trebuie să fie cunoscute de toată lumea.

În momentul acesta nu putem compara "Piaţa Universităţii" din '90 cu cea de acum. Este o altă stare acolo, sunt alţi oameni, din mai multe pături sociale, cu alte nemulţumiri. Poate nu mai e loc pentru muzică. În cultura tradiţională se crede că strigăturile, acele formule sonore emise liber în timpul jocului, cu o mare intensitate de expresie şi culoare, înainte vreme ar fi avut linii melodice corespunzătoare. Dar aceste texte au ajuns la noi doar în formă strigată, având în principal o funcţie de comunicare. Prin strigături, omul îşi exprimă bucuria, necazul, părerea despre lume, despre un eveniment sau despre o persoană. În Piaţa Universităţii de acum nu se mai cântă, muzica s-a pierdut sau a fost uitată.

"În Piaţa Universităţii de acum nu se mai cântă, muzica s-a pierdut sau a fost uitată.'' (Grigore Leşe, doctor în muzicologie)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Basmul fiinţei, Noica - tatăl şi fiul (II), Alexandru Stănescu
Sageata Basmul fiinţei, Noica - tatăl şi fiul (I), Alexandru Stănescu
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cadril, Argentina Firuță (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Darul, Argentina Firuță (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro cum am început să beau cola, apoi cola zero, Andrada Ionescu (3.6/5 - 7 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer