Lala

"Iiiiiiiic-squiiiiiic, iiic-squiiiic!" Veveriţa stătea pe acoperişul casei pe care se revărsau crengile copacilor, lângă hornul care arăta ca şi cum ar fi fost clădit din cuburi care căzuseră, şi cânta ceasuri întregi la vioara ei supusă şi tocită făcând-o să scoată aceleaşi două sunete stridente, care păreau mai degrabă ţipetele unei vietăţi decât sunetele unei viori.
 
Casa era în culori şterse, dar avea o formă plăcută, care îţi spunea că în ea locuiesc copii sau au locuit copii. Chiar şi faţada ei învechită se armoniza cu pădurea care o înconjura iar acoperişul era din ţigle invadate de licheni. Veveriţa, pe numele ei Lala, cum o botezaseră copiii, intrase în casă pe fereastra unei camere de la subsol, care era a unuia dintre ei. Scotocise printre lucruri şi găsise într-un dulap o vioară micuţă ca de jucărie pe care copilul acela, un băieţel care cântase foarte de timpuriu la vioară, o primise ca trofeu. Părinţii îi aleseseră camera de la subsol crezând că sunetele se vor estompa şi nu-i vor deranja pe ceilalţi doi fraţi mai mici, dar de acolo ele se risipeau uniform şi păreau că ies din toate zidurile, ca şi cum casa în sine ar fi cântat.
 
Când apăruse Lala, băieţelul era deja mare. Veveriţa întâi fugise cu vioara şi se ascunsese cu ea într-o scorbură din pădure. Timp de câteva zile o sucise pe toate părţile încercând să cânte, uitând de apă sau de mâncare. Iar într-o după-amiază a sărit pe fereastră, cu vioara într-o labă şi arcuşul în alta, chiar pe masa băiatului, în timp ce el scria. Băiatul i-a zâmbit şi a servit-o cu alune pe musafira cea roşcată, înveselit de coada ei ca ţepii castanelor. I-a cântat la vioară iar veveriţa i-a cântat şi ea ce învăţase singură, în pădure. Apoi Lala l-a vizitat aproape în fiecare zi şi exersau împreună.
 
Cei doi fraţi mai mici, în hainele mai largi rămase de la fratele mai mare, răsăreau în pragul uşii ţinându-se de mână şi ascultau strângându-se unul în altul. Ei nu aveau urechea lui ageră, capabilă să distingă orice sunet, cât de slab, nici mâna lui care făcea arcuşul să lunece atât de iute pe coarde. Pentru ei fratele cel mare era o făptură de basm, la fel ca pădurea care se adâncea plină de taine în spatele casei. De aceea nici nu se mirau de Lala aşa cum ar fi făcut alţi copii.
 
În scurt timp, Lala a învăţat să cânte. Oamenii locului nu ştiau aceste amănunte, lor li se părea că veveriţa trăia printre ei dintotdeauna şi îi spuneau şi ei Lala. Se obişnuiseră cu cântecele şi cu sunetele ei care veneau fie din casă, fie din pădure.
 
După câţiva ani, familia a trebuit să abandoneze locuinţa şi să plece. Lala a rămas  stăpână în toată casa în care se strecura pe aceeaşi fereastră de la subsol. Concertele ei erau frumoase dar jalnice. Iar în ultimul timp, veveriţa cânta oribil, încât te întrebai cum de putea să-şi suporte propriile sunete. Se oprea să cânte pe câte un acoperiş iar oamenii o alungau. Din cauza asta slăbise şi devenise ursuză. Blana atârna pe ea iar vioara i se ascundea de tot în corp.
 
Dar într-o zi au auzit-o pe veveriţă cântând minunat la vioară. Nu ştiau ce s-a întâmplat. Apoi au văzut casa cea abandonată locuită din nou, buruienile smulse, acoperişul refăcut. Erau aceiaşi locuitori care fusese nevoiţi să plece şi se întorseseră. Acum veveriţa dă iar concerte în camera de la subsol pe care o împarte cu băiatul violonist sau sus, pe acoperiş, lângă hornul care arată ca şi cum ar fi construit din cuburi. Sare dintr-un copac în altul cu vioara lucioasă ca o castană într-o labă şi arcuşul în alta iar cei ai casei o iubesc.
 
Prietenul ei este profesor de muzică la o şcoală din apropiere. Uneori, iarna, veveriţa i se cuibăreşte sub paltonul îmblănit şi cântă. Băiatul merge pe stradă cu mâinile în buzunare, sunând ca o vioară în timp ce haina umflată la piept se mişcă uşor. Numai cei care nu-l cunosc îl mai întreabă: "Ce ai acolo?" iar el răspunde cu un zâmbet larg: "O veveriţă violonistă!" Îşi scoate mâinile din buzunare, face câteva gesturi pe ritm, apoi îl ia de braţ pe amicul curios şi îl conduce în paşi de dans.