Omul nostru locuia într-o curte întinsă şi n-avea casă, căci a construi era o acţiune la care nu se pricepea. Omului nu-i prea plăcea să se plimbe prin curte sau să aibă grijă de ea. Nici nu era de mirare: curtea era (sau devenise) goală şi părăginită, erau colţuri umbrite cam înfricoşătoare, uscăciuni şi gropi, fântâna se umpluse de noroi sau poate chiar secase. Dar el pusese în faţa lor nişte paravane pe care erau pictate imagini cu alte curţi frumoase, după cum se spunea că trebuie să arate o curte. Aşa că totul arăta bine când venea acasă din desele lui plimbări prin alte curţi, căci omul nostru era foarte ocupat şi se distra pe cinste.
Şi într-o bună zi în curtea omului a apărut un copac, doar un lăstar firav. Omul s-a bucurat tare, credea că era exact de ce avea nevoie. Aşa că a pus copacul în mijlocul grădinii şi l-a îngrădit cu un gard. Şi şi-a dorit să fie un copac mare şi solid, care să-i ţină cald iarna şi răcoare vara. Să facă fructe tot timpul anului, din care să se sature. Coroana să-i crească într-o formă perfectă pentru a-i înfrumuseţa curtea. Voia ca crengile să-i fie pat, suport şi protecţie, iar frunzele veşnic verzi să-i şoptească cuvinte frumoase. Copacul a crescut şi a încercat să fie exact cum dorea omul nostru. Sau poate că omului i se părea că este exact cum voia el, căci nu vedea cu adevărat copacul, deşi îl privea neîncetat şi nu îl mai preocupa altceva. Iar omul numea aceasta iubire.
Dar la fel cum a apărut, într-o bună zi, copacul s-a uscat. Omul uitase, sau poate nu ştia că trebuie să îl ude, să-l susţină când era vânt, să se uite cu atenţie la scoarţa lui şi să-i cunoască fiecare asprime sau boală, să-l lase să-şi piardă frunzele, să fie altoit, să-l lase să crească în voia lui, să-şi întindă ramurile spre cer, să vorbească cu păsările, să nu-l grăbească să crească, să nu-i ceară fructe înainte de vreme. Dar acum era în zadar. Copacul murise. Omul nostru era foarte trist dar şi furios, nu înţelegea de ce i se întâmplase asta. S-a agăţat de trunchiul uscat şi l-a jelit multă vreme. Acum curtea arăta dezolant, nu suporta să o privească. Paravanele decorative căzuseră, vântul şuiera prin gardul cu uluci lipsă, peste florile uscate şi peste mărăcini, peste fântâna înnămolită, peste aleile desfundate.
Dar în loc să îngrijească curtea pentru a fi un loc unde i-ar făcea plăcere să stea şi unde terenul fertil, apa, adăpostul, dăruirea, frumuseţea, liniştea, ar face orice copac (dar în primul rând pe omul nostru) să îşi înfigă rădăcinile acolo şi să înflorească, omul fuge în alte curţi şi caută neîncetat alt copac pe care să-l planteze în acelaşi loc.
Până când?
