Să iubim morţii care s-au desprins şi viii ce vor să vină

Nu m-am putut obişnui niciodată să mă măsor lângă bradul de Crăciun sau în timp ce înghit şampania care mă va face, la rândul ei, să înghit începutul unui an în faşă. Fiecare ianuarie e ca un ou crud pe care nu l-ai fiert destul dar pe care totuşi îl mănânci.

Când mă măsor, nu o fac acasă, în faţa oglinzii sau în pat, înainte să adorm. O fac mereu în public. În timp ce merg, sau în timp ce mănânc. Măsurile îmi sunt, mai degrabă, nişte anexe pe care le ataşez unei conversaţii, unei prietenii, sau unei relaţii. Asta mă convinge să port mereu cu mine un metru de croitorie, pentru a-l pipăi, din când în când, în geantă, pe furiş, sau pentru a mi-l înfăşura în jurul gâtului. Întotdeauna mi-a plăcut să-mi ornez gâtul. Şi întotdeauna când nu mi-am dorit asta, a crescut ceva în jurul lui care nu mi-a permis să uit. Să uit ce am lăsat în maşina de spălat şi că am uitat să apăs pe Start.

Nici nu ştiu de câte ori am folosit metrul ăsta de croitorie de când l-am primit atunci când eram mică. Uneori mă ajutau să-l ajustez părinţii, alteori cei din jur. Acum îl folosesc mai mult de una singură. I-am tocit cifrele şi abia mai disting distanţele adevărate. Mereu mi-am zis că fiecare cifră depăşită e o cifră moartă, un număr al prestaţiei la care nu te mai întorci, pentru că fiecare ochi aruncat înapoi se întoarce stropit cu sânge, un sânge proaspăt curgând peste sângele stătut. Roşul viu aprins din vinele unui nou-născut peste roşul învineţit al unei cifre moarte.

Nou-născuţii mei au urlat întotdeauna când s-au născut. Au urlat la fiecare botez de durere că nu ştiu cine sunt. Şi eu la fiecare botez de-al lor am plâns că nu ştiu cine sunt. De fiecare dată i-am crescut până au prins coajă şi s-au cărat pentru că alţii aveau să le ia locul. Şi tot aşa, la fiecare măsurătoare, număr, distanţă pe care o bifam.

Cifrele mari creează distanţe care, în mintea ta, se plătesc cu nou-născuţi, cu invenţii ale sinelui care te costă carnea şi mintea. Şi niciodată nu vom şti dacă ele, cifrele, cu adevărat există.

De curând mi-am dat seama că trebuie să mulţumesc fiecărui chip care a locuit în mine şi fiecărei naşteri prin care am putut să reproduc urletul de conştientizare care m-a făcut să-mi amintesc că pe mine mă caut, că după mine mă uit, înainte şi înapoi.

Să lărgim, atunci, strânsoarea metrului de croitorie, şi să lăsăm toate trupurile să ne îmbrace. Să lăsăm pieile vii şi pieile moarte să ne nască pe burtă flori, pentru ca noi să putem să le mirosim apoi şi să distingem rădăcina-matcă, rădăcina de firele căreia am prins din mers atâtea chipuri. Să lăsăm trupurile de ieri să caute chipurile de azi şi mai ales, să iubim morţii care s-au desprins şi viii ce vor să vină. Chipurile noi păstrează pe frunte sărutul privirilor cărora le-am întors spatele. Şi vom căuta veşnic privirea din faţa noastră, numărul cel mai bun din noi după care alergăm ca nişte planete întunecate în căutarea soarelui. Ce mai contează că lumina lui nu are o reflexie certă. Contează drumul până la el. Contează naveta. Iar noi suntem cei mai buni navetişti din lume.