Îţi scriu pentru ca nu am reuşit, nici în anul acesta, să te vizitez aşa cum mi-am propus. Şi pentru ca mi-era dor să scriu scrisori, şi dacă nu ţie, atunci cui? Mi s-au întâmplat multe, dar ştii prea bine că niciodată nu m-au interesat în mod concret ele, întâmplările, ci emoţiile, trăirile asociate cu ele, creşterea. Aşadar...
Mi-am început anul într-un oraş din sudul ţării tale, cu prieteni noi şi vechi, cei vechi, cunoscuţi pe alte meleaguri, pline de viscol, cei noi, abia descoperiţi, timizi, rezervaţi, miraţi de deschiderea mea. Am jucat mima şi am ghicit cuvinte într-o limbă în care încă nu mă exprimam încă nici liber şi nici corect, dar în curgerea paharelor, de şampanie şi de Aperol Sprizz, comunicarea non-verbală a triumfat. Anul a continuat, scurt dar esenţial, în orăşelul care mi-e acum a-casă, cea mai nouă a-casă a mea, unde m-am reîndrăgostit de un om şi de un vis mai vechi, om şi vis care merg mână în mână, şi la care, în ciuda tuturor încercărilor din acest an, mi-am dat seama că nu pot renunţa; şi asta nu dintr-o agăţare sau teama de necunoscut - tu ştii prea bine că lucrurile astea le-am înfruntat mereu direct, în ciuda fricilor de tot felul - ci pentru că am învăţat că iubirea înseamnă adesea acceptarea unor lucruri pe care nu le putem schimba, nici la noi şi nici la alţii, şi că totul ar fi o minciună dacă nu ar fi aşa. Despre asta, doar atât momentan.
Au fost câteva luni pline de călătorii solitare în acest an, în care am avut timp să-mi degust singurătatea, să mă îmbăt de forme şi culori, de oameni şi de locuri, de trenuri şi avioane, scriitori şi artişti, peisaje schimbătoare, de mare şi de munte, câmpuri pline cu maci, cărţi citite cu sufletul la gură, în limbile în care am ajuns să mă trăiesc: dincolo de română şi engleză, care mi-au intrat demult în sânge, am început să simt tot mai mult în germană, am continuat să simt în spaniolă şi franceză, am continuat să enervez lumea cu aparentul meu snobism, care mă face să amestec cuvinte din mai multe limbi într-o frază, când încerc să îmi adun gândurile şi să mi le aştern, de-a rostogolul, în faţa altora, nerăbdătoare.
Au fost câteva luni în acest an în care am început să îmi iubesc corpul cu toate imperfecţiunile lui, să mă bucur chiar de noul accident la genunchiul stâng - nu are rost să-ţi reamintesc toate problemele pe care le-am avut cu el de-a lungul anilor. În fine, într-o seara de iunie, în drum spre casă, am realizat că mă iubesc aşa cum sunt, că durerea şi umflăturile astea şchiopătânde sunt o parte din mine, că mă cizelează şi mă fac să lupt, şi să-mi redefinesc limitele şi căutările, şi m-am bucurat atât de tare de şansa de a fi pur şi simplu eu, în pielea mea, cu cicatricile mele, trupeşti şi sufleteşti, şi mi-a venit să-mi dau o îmbrăţişare largă, înduioşată de această constatare, prima de acest fel din viaţa mea. Tu ai simţit asta vreodată?
Au fost câteva luni în acest an în care mi s-au întâmplat minuni si conexiuni neaşteptate cu oameni necunoscuţi, prin scris, oameni pe care poate nu i-aş fi întâlnit sau avut altfel ocazia să îi descopăr vreodată. Iubesc să văd cum şi alţii dau glas vocii care le cere să cearnă cuvinte în lumină, mai direct sau mai timid, căutând un drum al lor, în speranţa că, poate, un altul va juca un acelaşi scrabble al lui personal cu trăirile lor, dincolo de cuvinte, dincolo de timp.
Au fost câteva luni în acest an în care am fost lacomă de trăiri tumultoase şi violente, atât de lacomă încât aproape am uitat să-mi acord timp de somn, timp de visare şi timp de mine, am fost un amestec de paradoxuri, de căutări şi de (ne)împliniri, de zbucium şi de savoare. Am vânat timp. Mi-am contrazis ideile preconcepute pe care le aveam despre mine şi am învăţat să mă redefinesc, să îmi accept golurile fără a le umple, să continui însă să-mi rotunjesc contururile încă aspre şi colţuroase, cele în care port atâta lumină, cele care merită să le acord mai mult timp.
Dragă prietene, ştii că-ntotdeauna mi-a plăcut să mă pierd în metafore în dialogul cu tine. Îmi închei anul lângă un foc de sobă liniştit, cu picuri de ceară şi de cerneală, la căldura lor şi a unor prieteni noi şi vechi, la o cană de vin fiert, în locul care mi-a fost prima a-casă, în locul eternei mele reîntoarceri, în locul pe care sper să ţi-l arăt şi ţie, în anul care va veni, aşa cum mi l-ai arătat şi tu pe al tău într-o vară toridă de iulie în care nu ştiam niciunul încotro să o luăm în viaţă: îmi amintesc cimitirul, abatorul de pe mal, stâlpii de înaltă tensiune, plaja, şcoala, emoţia ta, pisicile, casa, grădiniţa, sticla de bere, râsetele noastre împletite, nostalgia, teama, liniile de tren.
Până atunci te las să-ţi trăieşti mai departe viaţa, aşa cum doar tu ştii să o faci, şi aştept cu drag şi dor să aud şi povestea călătoriei tale interioare din anul care ne trece din trăiri pe sub pleoape,
Aceeaşi şi totuşi alta, la ceas de seară,
Pur şi simplu eu.
***
PS: Topurile anului 2012 şi / sau dorinţele voastre pe 2013 le aşteptăm la [email protected] (în word, cu diacritice). Unele dintre cele primite vor fi publicate pe LiterNet.