Cred că fiecare scriitor remarcabil are un atribut care se detaşează, care-l defineşte dincolo de obligatoria şi, de multe ori, repetitiva cohortă de epitete asociate cu celebritatea. Poate fi fantezia, minuţia de arhitect care construieşte planuri solide pe care le intersectează sau le separă, apoi, cu talent regizoral, poate fi versatilitatea lexicală, poate fi un imaginar opulent, care-ţi taie răsuflarea sau un stil de o eleganţă care-ţi dă senzaţia unui dans sublimat în verb. În cazul lui Filip Florian, aş spune că e lejeritatea. Uşurinţa de a scrie cu naturaleţe. Spuneţi-i abilitate evocatoare sau vădită înclinaţie spre naraţiune, sau oricum altcumva, pentru mine asta e. Siguranţa destinaţiei. A efectului. Ritmul constant, curbele luate lin, urcatul în pantă cu o agilitate care nu te face să simţi nicăieri efort, încordare, opintire.
Proza lui Filip Florian e ca mersul cu maşina, când în spatele volanului stă un şofer experimentat, pe care nu-l interesează acrobaţia pe şosea şi care e, mai degrabă, îndrăgostit de cei pe care-i duce pe bancheta din spate decât de motorul pe care-l turează.
Toate bufniţele, romanul despre care am promis să scriu pe LiterNet, e povestos, prietenos, cu decupaje perfecte de cadre care amprentează lectura şi o transformă într-un parcurs. Nu, nu e un Bildungsroman. E o carte ca presupune o devenire a cititorului, care te creşte de la o pagină la alta, care nu-ţi dă voie să te opreşti cât să-ţi dai seama că te-ai îndrăgostit de ea. Are mult zâmbet înăuntrul ei. Amar, când îţi trec prin faţa ochilor dube în care sunt înghesuiţi tatăl sau bunicul unui copil care, aşa ca în La vita è bella, filmul lui Roberto Benigni, are, încă, avantajul lumii desluşite în cheie ludică. Încântat, când alt copil primeşte, de ziua lui uitată de părinţi şi de fratele mai mare, cadou imaginea unor bufniţe care planează, chemate pe limba lor, deasupra unui luminiş. Amuzat, când descoperi aventurile băiatului de 12 ani, de-acum aproape generic, ca Huckleberry Finn, vrăjit de un pensionar misterios care-şi rememorează, pentru acest unic cititor / spectator, pe deplin captivat, o copilărie dură, fracturată de război, de comunism, de persecuţie, dar cu nimic mai lipsită de vrajă, de farmecul pe care-l dă regresia voluntară la vârsta când ţi se încheagă identitatea.
Am imagini din ea care mă înghit cu totul, înainte să se aşeze la locul lor. Exact ca priveliştea de pe geamul maşinii. Una e cea cu bătrânul şi copilul chemând bufniţele, alta e a şcolarului care sare în apa îngheţată din care nu crede că va mai ieşi la suprafaţă, alta, cea a tatălui care se smulge din mâinile torţionarilor numai o clipă, cât să atingă blând creştetul copilului într-un gest care spune că e-n regulă, nu te speria, o să fie bine, nu mi se întâmplă nimic, nu e vina ta, n-aveai de unde să ştii, o să fie bine, o să fie bine... Viteza, însă, rămâne aceeaşi. Constantă. De maşină, ba nu, de maşinărie sigură, cu toate piesele la locul lor, care nu ia nicio groapă, nu se împotmoleşte nicăieri, nu tensionează nicio clipă chipul şoferului. El rămâne zâmbind, în spatele volanului, te vede, poate, în oglindă, cum te uiţi pe geam, cum te pierzi cu gândurile în lumea care se întrezăreşte pe geamul maşinii şi îşi continuă drumul, lejer, aşezat, imposibil de distras de la singurul lucru care îi este, acum, important: să te aducă, în siguranţă, la destinaţie.
