Marius et Cosette

Eu m-am bucurat pentru Oscarul luat de Anne Hathaway. Deşi recunosc că un musical nu e niciodată opţiunea mea numărul unu de mers la film. Ea, însă, în Les Misérables, e o Fantine autentică. Aşa cum spune Hugo, e "o visătoare, o gânditoare, (...) e o nălucă cu înfăţişare de nimfă, ruşinoasă ca o călugăriţă care s-a rătăcit printre midinete, dar care se refugiază în iluzii, cântă, se roagă şi se uită la albastrul cerului, fără să ştie prea bine nici ce vede, nici ce face, şi care, cu ochii în văzduh, rătăceşte printr-o grădină unde zboară mai multe păsări decât sunt în realitate!". (Victor Hugo, Mizerabilii, volumul I, Editura pentru Literatură, 1969)
 
Da, m-aţi prins. Am răsfoit puţin Mizerabilii. BPT. M-am rătăcit definitiv (ca de fiecare dată, de altfel) în Parisul romantic al lui Hugo, din 1862. Cu studenţi exaltaţi, femei pierdute şi regăsite în acelaşi stadiu de iubire disperată, orfani, bărbaţi care ucid şi se lasă sfâşiaţi de propria conştiinţă, torţionari şi eroi, modele comunitare şi copii care bat mahalalele, şterpelind de prin buzunare. S-a numit, iniţial, Les misères şi a fost rezultatul unui pariu pe care Hugo l-a făcut cu el însuşi, cel de a se întrece pe sine; mai exact, de a depăşi momentul Notre Dame de Paris, succesul care încă îl definea, chiar şi după treizeci de ani.
 
Scrierea Mizerabililor a durat şaptesprezece ani. În ziua de azi, pare un efort incredibil. Dincolo de miza exclusiv literară, însă, Mizerabilii a fost cartea care l-a ajutat pe Hugo se depăşească o tragedie personală: moartea fiicei lui, Léopoldine, favorita lui şi cea mai mare dintre copiii săi, în urma unui accident stupid întâmplat în timp ce se plimba cu barca pe Sena. E un roman al exorcizărilor, al neantului emoţiilor omeneşti, al iubirilor neîmplinite, al revoltei, al omului mărunt, prins în vâltoarea dezechilibrelor istoriei şi târât afară din matca propriului frumos. E un scenariu perfect de film avant la lettre. Şi e frumos, emoţionant, învolburat, monumental chiar şi aproape două veacuri mai târziu.

Îmi trec prin faţa ochilor apartamentul lui Hugo din Place des Vosges (şi oare unde e Parisul mai Paris, mai romantic, mai secretos, mai intarsiat de literatură decât aici, unde au locuit Théophile Gaultier, Hugo, mult mai devreme Madame de Sévigné; unde-şi sărbătoriseră iubirea Ludovic al XIII-lea şi Ana de Austria, pe vremea când se numea Place Royale şi era înţesată de apartamentele tainice ale nobililor?), dormitorul îmbrăcat în mătase roşie (încă mi se pare sinistru, sepulcral), celebra sufragerie în stil chinezesc unde a citit Hugo prima oară fragmente din Mizerabilii.

Recunosc că şi pentru mine Hugo se află într-o ciudată relaţie de sinonimie cu Parisul, oraşul care l-a adorat şi pe care l-a adorat. Aşa că nu mă mir că de-abia spre finalul acestui text mi-am dat seama că s-a născut într-o zi de 26 februarie. Cine ştie, poate că un Marius şi o Cosette se plimbă chiar acum pe sub arcadele din Place des Vosges, contemporani numai în aparenţă, atemporali numai în literatură...