Saltul

Simone de Beauvoir, în faţa unui birou plin de cărţi. Abia dacă ai loc să arunci un ac. Alice Walker, pe un colţ de pat acoperit de o cuvertură cu peşti. Truman Capote, într-un apartament violent cromatic, înghiţit de culorile din jur. Nabokov,dictându-i soţiei lui, Vera, într-un salon minimalist, auster, parcă. Zora Neale Hurston, în faţa unei maşini de scris ţinute aproape pe genunchi. Rudyard Kipling - o masă cu veioză, în faţa unei ferestre dintr-o bibliotecă. John Updike - birou enorm şi aglomerat; un omuleţ pierdut printre stive de maculatură. Anne Sexton - tot maşină de scris şi tot înghesuită. Elizabeth Gilbert - epoca modernă a computerului şi un pisoi iţindu-i-se din tricou.
 
Sunt fotografii iconice. Făcute pentru public sau pentru uzul personal. Feluri branduite de a scrie.
 
Recunosc că m-a interesat întotdeauna cum scriu oamenii - unii în linişte perfectă, singuri, decupaţi de lume, alţii în vacarmul celor din jur, uneori mai puţin asurzitor decât cel al propriilor gânduri. Nu prea există o reţetă. Da, probabil că Hemingway prefera un paradis exotic ca la carte. Virginia Woolf susţinea că tot ce-ţi trebuie e o cameră a ta. Toni Morrison a început prin a scrie noaptea, după ce toată lumea adormea. Charlotte Brontë, cred, a scris pe genunchi, într-o cameră nu arareori zguduită de certurile domestice ale unei familii abuzive. Câţiva, inclusiv Borges, au dictat, împărţind cu un scrib necesar o intimitate creativă.
 
Am făcut câteva interviuri cu scriitori. Majoritatea sunt destul de secretoşi în legătură cu felul lor de a scrie. Sunt şi din cei care au superstiţii. Toţi sunt de acord că e un timp furat lor, celorlalţi, un timp care îi trăieşte şi pe care nu-l trăiesc, un spaţiu temporal în care ei funcţionează ca nişte autostrăzi, mai mult sau mai puţin bine întreţinute, tranzitate de o poveste. Care trece molcom sau în mare viteză. Cum o prinzi, cum o pui în pagină, cum o furi din timpul pe care nu-l mai împarţi cu nimeni, nici măcar cu propriile tale dorinţe, rămâne un mister. O alegere subiectivă.
 
Cineva mi-a spus, odată, că există cărţi care se cer scrise cu atâta forţă încât, până nu ţi le scoţi din sistem, te rod ca un virus sau ca o dependenţă din cele imposibil de tratat într-un centru de dezintoxicare. În paralel, cunosc oameni cu poveşti fabuloase ascunse în câteva foldere, într-un calculator. Nu par consumaţi de nimic şi fac ochii mari când îi întrebi de ce nu le scot la lumină.
 
Sunt lucruri documentabile, ca biologia. Ca felul în care respirăm, consumăm şi ne consumăm. În ce măsură sunt transparente, predictibile? Iată o întrebare cu miliarde de variante de răspuns. Cum ficţionalizăm, cum prindem povestea de gleznă sau, mai ambiţios, cum fac lucrul ăsta cei pe lângă şi prin care trec poveşti care au rămas, care rămân, care schimbă suflete, minţi... suflete?
 
Datul poveştii mai departe, această generozitate extremă a marilor creatori e, de cele mai multe ori, un demers egoist, orgolios, profund personal, la origine. Aura altruistă vine mai târziu, de cele mai multe ori la braţ cu succesul. Cei care ratează rămân, în ochii lor şi, de (prea) multe ori ai publicului mare sau mic, nişte visători care se izolează pentru a scrie, pentru a imagina lumi ermetice, în care nu se vând bilete de acces. Linia care-i desparte e fină. Discutabilă. Profund legată de biografie.
 
Timpul furat sieşi, însă, în căutarea unei năluci, face din scriitor unul dintre cei mai neînţeleşi şi, totodată, mai fascinanţi aventurieri ai planetei. Sunt cei care nu pleacă nici în Cosmos, nici în misiuni eroice de salvare, nici în căutarea unui Albion al făgăduinţei, nici în luptă dreaptă cu maladiile care amprentează câte un secol, prin hăţişurile găunoase ale geneticii. Nu. Sunt oameni care plonjează în propriile lumi interioare. Cu sau fără curaj, alcool sau veioză.
Dar plonjează.
 
Noi, cititorii, nu vedem decât ce iese la lumină.
 
Saltul îl fac întotdeauna singuri.
Saltul e numai al lor.