Mi s-a părut îmbrăcată ca Bryce Dallas Howard în The Village, filmul lui M. Night Shyamalan. A fost primul lucru care mi-a venit în minte.
Pe urmă mi-am amintit cum s-au despărţit. Marina Abramović şi Ulay (Frank Uwe Laysiepen). În 1988. Fiecare a plecat dintr-un capăt al Marelui Zid Chinezesc. Ulay din Deşertul Gobi, Marina de lângă Mare Galbenă. S-au întâlnit la mijloc, după 2.500 de kilometri, şi şi-au luat rămas bun.
El a continuat să experimenteze în special fotografic. Abramović a continuat să reimagineze ideea de performance, cu fiecare nou proiect. Poate cea mai cunoscută din lucrările lor comune a rămas, pentru, public, Imponderabilia, în care cei doi artişti îşi aşteaptă vizitatorii în pragul galeriei, complet nuzi. Uşa e foarte strâmtă, iar publicul se strecoară cu greutate, jenă, oroare, curiozitate, amuzament sau dezgust printre cei doi performeri, numai pentru a descoperi o cameră goală. Actul artistic s-a petrecut deja şi i-a inclus, fără ca ei să fi ştiut.
În retrospectiva de la MoMa, din 2010, Abramović a primit în tăcere, timp de 763 de ore, vizitatorii dornici să împartă cu ea câteva clipe de linişte şi de comunicare exclusiv vizuală. Cele mai notabile prezenţe au fost James Franco şi Lady Gaga.
Vizita lui Ulay nu a fost anunţată.
"Ai văzut asta?"
Nu o văzusem.
Sunt lucrări ale celor doi şi, cu precădere, ale Marinei care mă sperie prin intensitate. Epuizarea artistului care îşi umple plămânii cu noxe, stă pe un cub de gheaţă până când temperatura corpului îi creşte într-atât încât topeşte cubul, se expune publicului oferindu-i inclusiv arme pe care să le poată folosi asupra sa, toate mi se par decisive pentru istoria performance-ului, însă anihilante pentru individ. Dincolo de acest aspect, intensitatea ei, care s-a definit singură ca un dragon şi a avut nevoie să parcurgă Marele Zid Chinezesc pentru a se despărţi fizic de cineva nu are cum să nu te impresioneze, să nu lase asupra ta o amprentă mentală şi afectivă, să nu transfere metafora în şi între distanţele care despart sau reunesc alţi oameni.
Momentul de la MoMa, din 2010, în care Ulay şi Marina se reîntâlnesc e una din cele mai frumoase forme de dialog fără cuvinte din câte am văzut. În ultimul timp, cel puţin.
Bucuria dăruită celuilalt, comunicarea evident împinsă dincolo de verb, toate decupează omul din prezenţa artistului, retează limba dragonului, mută, în formulă dantescă, aproape, deşertul lângă mare.
2.500 de kilometri dispar.
Ego-urile aflate în opoziţie se retrag.
Mută, enormă, intensă până la disoluţia performer-ului, până la momentul în care sufletul fură clipa corpului, ea singură umple o sală, un muzeu, o lume. Ea singură.
Regăsirea.