Gourmandises

Citesc Jurnalul de lectură al lui Alberto Manguel.

Încă nu ştiu ce gust are cartea asta. Livresc, sentimental, autobiografic, firoscos, elaborat până la pedanterie sau simplu ca o gură de îngheţată, vara.

Ca un om care nu a scris niciodată pe cărţi, ideea notelor de pe marginea paginii tipărite mă poate îndepărta uşor. Ca dependentă declarată de ficţiune, ideea unui jurnal în care viaţa reală e marcată de bornele unor revizitări literare mă provoacă suficient cât să funcţioneze ca un început de seducţie. Problema e ce se întâmplă mai departe şi, mai exact, cât te pot ţine în pagina cu pricina cărţile altuia, din care, poate, pe unele nici nu le-ai citit şi altele te cheamă prea puţin.

Ei bine, deocamdată mă ţine. Cinematografic, aproape. Nu atât prin referinţa literară (excesivă pe alocuri) sau prin aluzia culturală (şi ea opulentă). Mă ţine prin scene familiare, structurate într-o succesiune fermecătoare, în care autorul devine el însuşi personaj, unul care citeşte în timp ce-şi aranjează volumele pe rafturile goale ale noii lui case din Franţe, citeşte în Argentina lui natală, citeşte în Eurostarul care-l duce de la Paris la Londra, în turneu de lectură, la Berlin, în drum spre Calgary, în Canada, unde are de ţinut o conferinţă, citeşte în timpul curăţeniei de după Crăciun, citeşte de ziua lui.

Trece prin întâmplări lipsite de spectaculos la braţ cu Don Quijote, cu Sherlock Holmes, cu Cârtiţa lui Bennet, cu Morel al lui Bioy Casares. Se uită la ştiri, află despre dezastrul de la World Trade Center, bea cafea cu Mavis Gallant în La Rotonde, la Paris, îşi retrăieşte adolescenţa prin imagini care se suprapun cu cele al unui acasă primordial, argentinian, îşi face liste cu romanele lui poliţiste preferate, se îngrozeşte aflând de sinuciderea soţului poştăriţei, constată că îmbătrâneşte, citeşte articole de peisagistică în Le Monde, se oripilează la iniţiativa Colegiului Amherst, din Massachussetts, de a înfiinţa un curs de spangleză, îşi inventariază oraşele preferate, rememorează poveştile pe care i le citea fiului său, în copilărie, discută cu vecinii despre conflictul din Irak, ia cina cu fiica lui, îşi reordonează, mental, eroii literari preferaţi, îşi face griji pentru pisica lui, care pleacă des de-acasă şi nu prea mănâncă.

Viaţa de cititor nu se scurge în paralel, ci se interpune realităţii într-o manieră aproape senzorială, din seria celor care dau dureri de cap, o inexplicabilă stare de entuziasm sau de rău la stomac. O întâmplare duce la o amintire, o amintire la o pagină, pagina la o anecdotă despre autorul ei, anecdota la o imagine dintr-un oraş vizitat în urmă cu nişte ani, unde s-a întâmplat să citească o carte...

Aş spune că Jurnalul lui Manguel e o carte scrisă pentru gourmet-ul literar. Deşi stilul e simplu, imagistica frumoasă, omenescul înduioşător şi recognoscibil. E o carte despre două vieţi împletite, din care una e exclusiv mentală. Reflecţia şi citatul abundă. Bibliografiile ating proporţii intimidante. Dansul vieţii din carte cu cea din afara ei e şarmant, însă, are supleţe, nerv şi acrobaţie, are inteligenţă şi reverie minunat topite, nu o dată, într-o singură mişcare.

Ca atunci când, din cărţile pe care autorul-personaj încă nu ştie după ce criteriu să le aranjeze în biblioteca cea nouă, din Franţa, cad diverse obiecte de a căror existenţă posesorul uitase: bilete de tren, de avion, de tramvai (din Buenos Aires), de spectacol (Grease), un bon de la un magazin din Milano, pentru o pălărie pe care nu-şi aminteşte să o fi purtat vreodată, un număr de telefon, o adresă, un vers, un zece de treflă, un semn de carte, un autocolant, un bon de la Thorpe, din Guildford. Pentru cărţi.