18. scrisoare de la Daniel

dragă prietenă, după cum ştii prea bine
eu nu plâng aproape niciodată
dar dacă îmi propun totuşi să plâng
mă gândesc cum ar fi să nu mai fiu deloc
şi imediat mă cuprinde frica
şi un soi de ameţeală şi izbucnesc în plâns
aşadar, nu la moarte mă gândesc
ci la ceva mult mai urât, nici nu ştiu cum să-i zic
cel care moare se gândeşte
are o mică speranţa că poate-poate
o fi ceva dincolo, însă eu îmi imaginez direct
că nu mai sunt deloc, că nimic nu mai e
şi atunci totul e ca şi cum nimic n-a existat vreodată
nici măcar bezna sau iadul
ci un fel de vid, şi cum mă gândesc
mai încrâncenat la vidul ăsta o stare de groază
mă copleşeşte şi mă paralizează
şi abia ce trece momentul de tensiune
că izbucnesc într-un plâns amarnic
şi degeaba îmi promit tinereţe fără de bătrâneţe
şi viaţă fără de moarte că eu plâng
şi mai amarnic şi nu mă opresc
decât atunci când lipsit de orice vlagă
zac în friguri cu privirea aţintită în tavan
de parcă aş vedea ceva acolo
ceva care mă linişteşte
sau mai degrabă mă anesteziază până uit totul