Shamela

Cum faci slalom între "Cântă, zeiţa, mânia ce-aprinse pe-Ahil, Peleianul" şi anecdotele conversaţiilor dintre Oscar Wilde şi André Gide, aşa încât să pari citit, interesat şi interesant? Iată o întrebare clasică de manual self-help. Urmată de manualul în sine, literar, ce-i drept, de citit în cheie ludico-ironică. În principiu, şi aşa ne putem raporta la Lit Kit, ghidul Sandrei Newman de "supravieţuire în literatura occidentală". O plimbare prin paginile pe care nu le-am citit în anii de şcoală şi detaliile suculente din spatele scrierii lor, din seria celor care umanizează autorul şi funcţionează ca un soi de lecitină, în privinţa operei.
 
Problema din spatele acestei parade amuzante de bârfă, istorie şi teorie literară e, însă, una de substanţă, sufocată, poate, de referirile la homarul pe care Gérard de Nerval îl plimba în lesă, la masochismul lui Dostoievski sau la faptul că Evgheni Oneghin intră în categoria personajului "superfluu". Dincolo de corolarul adesea îngroşat, Lit Kit e o carte care vorbeşte despre Canon, despre cărţile care trebuie citite şi a căror absenţă din rafturile noastre interioare generează o frustrare asemănătoare celei provocate de un abonament nefolosit la sala de fitness.
 
Una peste alta, Lit Kit funcţionează exact ca o emanaţie a fenomenului care, din 1994 încoace, anul în care Harold Bloom a publicat Canonul Occidental, a transformat literatura într-o listă de autori de care e musai să fi auzit. Consecinţa firească: cei mai mulţi potenţiali cititori asta fac - aud despre autorii în cauză. Nu-i citesc pe ei, ci cărţi despre ei. Ştiu cum a scris Flaubert Madame Bovary, au văzut, eventual, şi o ecranizare sau două, au, cu siguranţă, habar despre ce e romanul în sine, dar scrierea propriu-zisă, textura imaginarului din care sunt plăsmuite personajele rămâne nepipăită.

În timp ce Lacanienii, partizanii Canonului, feminiştii şi deconstructiviştii se ceartă între ei el, cititorul, rămâne singur cu o listă de 26 (atâţia stabilise Bloom în '94, acum cred că s-au mai adăugat doi-trei, totuşi) autori. De must-uri literare. De opere... necitite.

Ghidul Sandrei Newman, aşa acid şi, pe alocuri, simplist cum este are o teză foarte amară: literatura a ajuns o veritabilă probă de conformism. De citate etalate într-un salon. E nevoie de mult, de foarte mult zahăr ca să înghiţi o doctorie atât de amară.

Nu mai ţin minte cine a spus că cei 26 ai lui Bloom sunt toţi albi şi morţi. E adevărat. Cum tot adevărat este că problema Canonului, a autorilor care trebuie citiţi neapărat a fost pusă pe tapet, înainte de el, de Allan Bloom sau Northrop Frye. Reluată de John Searle.  Care, între altele, spunea că e ridicol să pretindem că lista ar fi fost vreodată fixă. Una peste alta, însă, e vorba de o listă. Simplificată, luată peste picior, extinsă, fluierată - tot o listă rămâne. O înşiruire de nume care trebuie bifate.

Lit Kit e o carte despre listă. Autoironică şi voit simplistă. Un ghid în care se râde pe tema ediţiilor for dummies şi a "perversiunii hermafrodite" din care derivă romanul epistolar (da, Pamela şi Clarissa... îmi aduc aminte: cărţile astea, cu o acţiune dezvoltată, în legea telenovelei, pe un număr fantasmagoric de volume au fost, ani de-a rândul, prototipul meu de corvoadă; le-am bifat strict pentru examen - tot ce-mi mai aduc aminte e cum ne distram spunându-i Pamelei Shamela). Dincolo de asta, însă, e un autor serios, conştient de contextul oarecum amar. Mi-au plăcut, cu precădere, două observaţii:
1. Că amuzamentul şi valoarea literară nu sunt într-o relaţie de sinonimie.
2. Că "literatura înseamnă plăcere. Trebuie să te satisfacă emoţional, să-ţi dea fiori intelectuali şi să te amuze, de la cap la coadă. Iar dacă asta nu se întâmplă, nu trebuie să te încerce vreo vinovăţie."
 
Subscriu întru totul. Ce nu-mi dau seama e dacă asta se întâmplă din păcate... sau din fericire.