In ziua aceea, era iarnă, era frig şi pe trotuare, stratul de zăpadă îngheţase. Nu era deloc momentul ideal să ieşi din casă. Totuşi, am luat o sticlă de vin şi am pornit vitejeşte la drum. Nu mai fusesem niciodată la Stan, la atelier. Nu cred că m-am făcut înţeleasă: Stan este sculptor. Toată viaţa a lucrat cu obstinaţie, zilnic, fără pauze, aşa cum s-a muncit la ei acasă. A modelat, a cioplit trunchiuri, s-a luptat cu blocuri de piatră, a turnat în bronz, a şlefuit, a polizat, a finisat, până a fost mulţumit. Rareori. Sculptura a fost, pentru generaţia lor, o meserie grea. Eu, care am spălat atâtea salopete, pot spune chiar că a fost o meserie murdară! Erau tineri, plini de entuziasm şi se lansau în proiecte faraonice pe care le finalizau singuri, artişti şi animale de povară, în acelaşi timp. Stan a fost foarte harnic, a avut anual expoziţii personale sau de grup, împreună cu alţi colegi. A avut prieteni, dar şi destui duşmani, nu pentru că ar fi spus cuiva un cuvânt greu, dar a avut mereu principii, de la care nu a abdicat niciodată. În trecutul sau prezentul nostru, este un lux să ai principii, este aproape o sfidare. Tot gândindu-mă la încăpăţânările lui Stan, la marea lui generozitate sufletească, la încrederea lui în prieteni, am ajuns în faţa atelierului.
Stan mi-a deschis uşa metalică, cu zâmbetul şi politeţea lui tradiţională. Purta un cojoc şi avea o căciulă pe cap. Eram singura lui vizitatoare în acea zi câinoasă de iarnă, ziua lui de naştere. Cum eram pentru prima dată în atelierul lui, m-am simţit puţin stânjenită.
- Intră draga mea, dar nu-ţi scoate paltonul, la mine este foarte frig. Încălzirea a fost oprită, ca de obicei, artiştii nu şi-au plătit întreţinerea. Vino în spate să stăm lângă aragaz, mi-a spus cu multă simplitate.
Într-adevăr, atelierul lui părea o hală îngheţată căreia lumina zgârcită a înserării de iarnă nu reuşea să-i dea nici un contur.
- La mulţi ani prietene, eu sunt mesagerul, moşul meu îţi trimite o sticlă de vin, am înşirat ce se spune în asemenea ocazii.
- Îţi mulţumesc că ai venit pe vremea asta, hai să-ţi fac un ceai ca să te încălzeşti puţin, mai trebuie sa vină un coleg, doi, poate îi cunoşti, a continuat pronunţând nişte nume de care nu auzisem niciodată.
Cu rapiditatea şi siguranţa pe care ţi-o dau gesturile zilnice, a manevrat ibricul, a turnat ceaiul, a adăugat zahărul, a tăiat felii dintr-un cozonac şi mi-a întins ceaşca fierbinte. Am apucat-o cu recunoştinţă, amintindu-mi de gerurile îndurate la serviciu cu mulţi ani în urmă. Nu ştiu de ce până şi cuvintele înţepeniseră. Stan a spart gheaţa cu blândeţe:
- Tu nu ai fost niciodată la mine la atelier! Mă duc să aprind lumina, vino să-ţi arăt lucrările mele, mi-a spus dispărând în obscuritate.
Am auzit paşi îndepărtându-se, zgomotul întrerupătorului şi o lumină rece a scăldat încăperea uriaşă, populată cu o pădure de momâi, acoperite cu pungi negre din plastic, din acelea în care se pune gunoiul.
Citindu-mi nedumerirea, a început să ridice cu grijă, una câte una, cagulele negre, eliberând, rând pe rând, câte o statuie.
- Uite, acesta este primul mugure, a rostit cu emoţie, privind cu tandreţe explozia în bronz a naturii.
- Îl ştiu, l-am văzut cu ani în urmă într-o expoziţie. Rezistă bine, nu şi-a pierdut seva.
- Mai am câteva variante, îmi spuse îndreptându-se spre alt grup de momâi diforme, care, eliberate din pungile sinistre, s-au metamorfozat în muguri gigantici.
- Ce se ascunde aici? l-am întrebat foşnind un plastic.
- Este tatăl meu, un portret făcut în tinereţe, stai să ţi-l arăt! Şi am avut surpriza să văd o copie fidelă a celui ce îmi stătea în faţa ochilor.
Descoperirea statuilor devenise un joc pasionant şi plin de mister. Stan ştia perfect ascunzătoarea fiecăreia şi aştepta întrebarea mea.
- Ce-i aici?
- Portretul Poetului.
- Aici?
- Fetiţa .
- Acolo?
- Cuibul.
- Dincolo?
- Poarta dracului.
- În spatele tău? În dreptul ferestrei?
Era inimaginabil, Stan se transformase într-un magician care nu prididea să scoată din pungi de gunoi opere de artă. Credeam că nu mai am nimic de descoperit, când am observat într-un colţ, cu faţa spre perete, un ghips prăfuit. Am înţeles despre ce este vorba numai atunci când Stan l-a întors cu faţa spre mine: era portretul dictatorului cu privirea dementă şi gura plină de răutate. Mi-a explicat stingherit:
- Nici nu ştii, cu ani în urmă, cât l-am pitit pe ăsta de priviri străine. A fost o comandă pe care nu am onorat-o, am tot încercat să iasă altfel... dar mi-a fost imposibil. Lucram pe furiş şi aveam întotdeauna la îndemână o prelată ca să-l ascund. Nu-mi place să-l privesc. L-am pus la colţ.
Atelierul prinsese viaţă şi strălucea ameţitor. Statuile şi maestrul îşi recăpătaseră toată demnitatea, făcându-şi plecăciuni.
- Dragi spectatori, acesta este momentul culminant al reîntâlnirii artistului cu opera! nu m-am putut abţine să nu spun ceva inteligent, în stilul prezentatoarelor de la ştiri şi am continuat cu un îndemn mai pământean:
- Să bem un pahar de vin în cinstea sărbătoritului nostru care a mai prins o frunză de laur în coroana vieţii!
Aşa am şi făcut. Afară, vântul începuse să şuiere. Cum alţi musafiri nu se îndurau să mai bată la uşă, m-am gândit că este cazul să plec.
- Hai sărbătoritule, să mergem la metrou! Mai avem drum lung şi greu până la casele noastre!
- Mai aşteaptă puţin, până acopăr statuile, mi-a răspuns preocupat.
- De ce le mai acoperi, doar nu te apuci de mâine să-ţi zugrăveşti atelierul?
- Nu este vorba de nici o zugrăveală...
- Crezi că îngheaţă la noapte, hai, este târziu, i-am spus ironică.
- Le ascund de hoţi, se ştie că aici sunt ateliere de sculptură şi nu este bine să fie văzute, dacă trage careva cu ochiul pe fereastră.
- Crezi că frageda noastră economie de piaţă a creat, atât de rapid, hoţi amatori de artă românească contemporană? am făcut din nou pe spirituala.
- De artă nu, dar de bronz, da! Crede-mă, mi-e frică să nu-mi fure statuile ca să le vândă la fier vechi.
Nu am mai spus nimic. Am început să-l ajut să tragă pungile de plastic peste statui. Magia dispăruse, atelierul redevenise un bostan şi eram din nou nepoţii Cenuşăresei. Am plecat fără să ne mai spunem mare lucru. Afară începuse viscolul. Ne-am grăbit să ajungem la casele noastre. Am intrat furioasă, am trântit uşa, strigând soţului meu:
- Ghici, care este, în zilele noastre, culmea libertăţii pentru un sculptor? Habar n-ai! Îţi spun eu: să-ţi ascunzi statuile din bronz ca să nu ţi le fure hoţii de fier vechi! Stan îşi ţine toate statuile camuflate sub pungi negre de plastic.
N-am mai avut nicio veste de la Stan, până la sfârşitul lui septembrie când am primit un telefon. Avea un glas prost, dar veştile lui erau şi mai proaste: toţi artiştii urmau sa fie evacuaţi urgent din ateliere, terenul fiind cumpărat de un dezvoltator imobiliar. Stan îşi răspândise majoritatea statuilor şi se interesa dacă putem să-i găzduim în curte câteva statui mari, care nu încăpuseră în alte părţi. Am acceptat imediat, doar n-am lăsat niciodată un câine la poartă, dară-mi-te statuia unui prieten. Am simţit cum răsuflă uşurat. La atelier, aştepta un camion cu macara care urma să le transporte, dar avea nevoie şi de sfatul bărbatului meu pentru manevrarea statuilor.
- Vin şi eu, poate este nevoie de un chibiţ, m-am oferit imediat.
Am ajuns într-un loc care nu mai era al nimănui. Era un loc pustiit. Uşile şi ferestrele erau larg deschise. Pungi negre de plastic zăceau sfâşiate pe pardoseală şi la fiecare pală de vânt tremurau ca nişte ciori în agonie. Statuile pe care urma să le înfiăm se împotriveau să plece. A fost foarte greu să fie scoase din atelier şi urcate în camion. Nimeni nu vorbea. Se auzeau numai comenzi scurte: "încet, aşa, ridică, pune rola, încă odată, hai, merge, împinge, stop", urmate de icnete şi înjurături. Spre seară, operaţiunea reuşise. Şoferul şi hamalii obosiseră şi se grăbeau să scape de statui, adică să ajungă la noi acasă, unde îi aştepta altă rundă. Stan nu avea inimă să plece, se aşezase pe o cutie de lemn, lângă o damigeană cu dop de cocean, privind fix statuia de ghips a dictatorului, care veghea impasibilă tot haosul.
- Hai, domnule artist că ne apucă noaptea, a încercat să-l grăbească şoferul îndreptându-se spre Stan, care fixa ultima lui statuie din atelier. Ce-i cu asta? Nu pare grea, încape în transport la acelaşi preţ, ia să văd, spuse şoferul ridicând ghipsul.
- Asta rămâne aici, i-a retezat-o Stan.
- Ia te uită, dar ăsta-i "mortu'"! Dom'le, parcă-i viu! Ia veniţi băieţi să vedeţi o "scluptură" faină! s-a entuziasmat şoferul ridicând ghipsul în sus. Imediat a fost înconjurat, într-un cor de aclamaţii.
- Dom'le, dacă nu-ţi mai trebuie, dă-mi-l mie pe ăsta, pe cuvânt, chiar îmi place! Îl duc la garaj, acolo mai bem cu băieţii cîte o bere, spunem bancuri, să vezi că o să facem om din el!
Cum Stan nu-i răspundea, şoferul a insistat:
- Uite cum facem, mie îmi plăteşti numai motorina şi dai ceva băieţilor că şi-au rupt oasele, aşa, să fim cu toţii mulţumiţi!
- Ia-l dom'le, dacă-ţi place, îţi fac cinste! Dar să ştii că te plătesc aşa cum ne-am înţeles, a spus Stan râzând ca un apucat.
Atunci când camionul a plecat de la noi din curte, se întunecase de mult şi greierii cântau de zor. Ne-am aşezat lângă statui, pe nişte buturugi, am scos dopul de cocean şi am băut toată damigeana. În noaptea aceea, n-am mai acoperit statuile cu prelate, dar a doua zi, am făcut-o.
***
PrezentareSunt Ioana Creţoiu, m-am născut în secolul trecut şi în anul 1970 am absolvit Institutul de Arhitectură Ion Mincu. Acum, dacă aţi ghicit câţi ani am, pot să vă spun că am scris poezii şi poveşti în tinereţe. În anul 1970, în România Literară, la rubrica Atelier Literar ţinută de Nina Cassian mi-au fost publicate 2 poezii, sub pseudonim, eram foarte timidă. De atunci nu am mai scris, am construit numai socialismul. După 1990 valurile entuziasmului m-au purtat spre diferite plaje, mi s-au mai publicat în Dilema la rubrica "Aduse cu poşta" două eseuri, dar am trecut şi peste aceste victorii. În iarnă, tocmai mă pregăteam să refac husele scaunelor, cînd am auzit de cursul de creative writing al Asociaţiei Control N. Am lăsat baltă croitoria şi m-am apucat să scriu din nou. Dacă spaţiul îmi permite ţin să adaug că am scris povestea despre statui în luna februarie, asta ca să ştiţi că nu eu am vândut pontul hoţilor de statui de la Iaşi.
Cursul de Creative Writing Punct... a fost organizat de Asociaţia Culturală Control N în perioada 22 ianuarie - 26 martie 2013 şi susţinut de scriitorul Cristian Teodorescu. Povestirile scrise de participanţii la acest curs vor putea fi citite în fiecare sîmbătă în această rubrică. Unul dintre participanţii la acest curs, Cristian Boricean, a primit bursa LiterNet, care constă în posibilitatea de a publica 15 povestiri pe LiterNet în 2013.