Mănânc şi citesc cu lăcomie. Am două ore şi jumătate de mers, două ştrudele şi vreo două sute de pagini rămase până să aflu dacă Jonathan găseşte tabloul pe care-l caută de-o viaţă, dacă Jane are mai multe de-a face cu asta decât vrea să pară şi, evident, dacă cei doi rămân împreună. Aerul condiţionat din vagon chiar merge şi, deocamdată, nimeni nu desface vreun kebab înăbuşit în usturoi de la Dristor! Sunt în Rai!
Naşul trece prin vagon după cel de-al doilea ştrudel cu brânză. Îi întind biletul, dau pagina şi îmi iau biletul înapoi, compostat.
Prima oră trece pe nesimţite. În scurt timp o să ajungem la Târguşor iar de-acolo, cu trenul de legătură nu fac mai mult de jumătate de oră. În Călăraşi o să ajung puţin înainte de miezul nopţii şi Miruna mă aşteaptă la gară. Bine că nu stă departe. Nu mă văd plimbându-mă cu bagajul după mine pe coclauri. După ziua pe care am avut-o, mi-e c-am s-adorm de-a-n picioarelea înainte să-mi arate patul. De la opt dimineaţă fac trasee între birou, spital, administraţia financiară, bancă şi iar birou, şi de pe la prânz mă întreb ce-o fi fost în capul meu de mi-am luat tocuri tocmai astăzi.
După vreo încă 10 pagini îndoi colţul filei, pun cartea jos şi ies pe interval să-mi dezmorţesc picioarele. Mai suntem doar patru în vagon; un nene îmbrăcat într-o salopetă pătată de unsoare pe la mâneci, cu nişte palme cât lopeţile, şi-a tras basca pe ochi şi sforăie cu capul dat pe spate; o băbuţă îmbrobodită cu două batice, unul negru care-i acoperă fruntea, şi altul cu flori roşii, tras mai pe ceafă, mănâncă un covrig; tipa de lângă mine joacă ceva cu zgomot pe telefon.
- Ştii cât mai avem până la Târguşor?
Îşi scoate casca minusculă din ureche:
- Ce?
- Ştii, Târguşor, acolo unde schimb trenul spre Călăraşi. Mai e mult până acolo? N-am fost niciodată şi nu ştiu unde să cobor. La gară mi-au zis că ajungem la nouă şi jumătate da' e deja şi 28 şi nu văd nici o lumină, un bloc, ceva.
- A, da... nu ştiu. Da' stai că mă uit pe telefon. Vodafonu' îţi arată unde eşti.
- ...
- Aaaa, suntem la Plopeni.
- Şi cât mai e până la Târguşor? Sau poate am trecut?
- Păi, parcă mai e vreo juma' de oră.
- Juma' de oră?
- Cam aşa.
- Adică ştii sigur sau nu?
- Păi, cam aşa.
Clar n-am întrebat pe cine trebuie. M-am săturat de ăia care, în loc să spună că nu ştiu ceva, îşi dau cu părerea şi te trimit pe coclauri. În stilul ăsta ajunsesem cu maşina de la Dorohoi la Rădăuţi în urmă cu vreo doi ani, în loc să ajung la Botosani.
- Deci nu ştii sigur?
- Nu...
Ies pe coridor şi mă iau după damful de fum ce vine de la coada vagonului. Trei cetăţeni stau în dreptul uşii deschise de la vagon şi fumează de zor. Îmi fac curaj:
- Ştiţi cât mai e până la Târguşor?
- Păi mai e don'şoară, se repede unul din ei, mai tinerel.
- Cam cât?
- Cam vreo 3 staţii. Întâi e Drajna Nouă, după aia Nehoiu şi apoi Floresti.
- Aha. Deci n-ajungem acolo la şi jum'ate.
- Păi nu. Ăsta întotdeauna întârzie. Da ce treaba aveţi acolo?
- Am de schimbat trenu' pentru Călăraşi.
- Aoleu, şi aţi zis la naş?
- Păi de ce să-i zic? Ce treabă are naşu' cu mine?
Ceilalţi doi care n-au scos nici o vorba până acum se hlizesc. Unul dintre ei, mai în vârstă molfăie un chiştoc de ţigară în timp ce-şi face de lucru cu un bidon de plastic. Deşurubează dopul, ia un gât zdravăn, mijeşte ochii şi cu un mârâit nearticulat îi întinde bidonul celuilalt. Tovarăşul întinde mâna, ia bidonul, se uită în el, strâmbă din nas dar îl pune la gura şi trage şi el o duşcă sănătoasă.
- Don'şoară, tre' să-i ziceţi, că pleacă trenu' la Călăraşi fără matale.
- Cum să plece dom'le? Am bilet până la Călăraşi.
- Dacă vă spun! Câte nopţi n-am dormit eu în gară la Târguşor, şi iarna, cu copiii, că pleca trenu' ălălalt înainte să ajungă ăsta la Târguşor. Să vedeţi ce-a fost acu' două ierni, o mulţime de oameni au rămas în gară şi n-au putut să vină după ei nici ăia de-acasă, cu maşina, că erau înzăpezite drumurile. Au dormit în gară. Ce scandal a fost atunci...
- Păi cum adică? Nu sunt amândouă trenuri de la CFR? Ăştia nu vorbesc între ei?
Ceilalţi doi se hlizesc din nou.
- Don'şoară, pe ăştia nu-i interesează. Da' de ce aţi luat ultimu' tren. Ăsta mereu e cu probleme.
O băgasem pe mânecă: de unde să ştiu eu că trenu' ăsta are mereu probleme? La gară nu-mi spusese nimeni nimic. Mă ţineam însă tare:
- Dom'le nu contează. Spune-mi, cum fac acum. Îl caut pe naşu'?
- Nu, staţi aşa, vă ajut eu. Sun acu' la gară şi le zic la ăia din Târguşor să ţină trenu' până veniţi dumnea'stră.
Nu-mi venea să cred. Ăsta făcea mişto de mine. De unde să aibă el numărul de la gară din Târguşor? Şi chiar dacă l-o avea, ce am eu cu el să sune la Târguşor să ţină trenul pentru mine?
Omul nu glumea. Îşi scoase mobilul, căută un număr în agenda şi apăsă pe buton.
- Alo, săru'mâinile, vă sun din trenu' care vine de la Bucureşti. Da. Avem legătură la Târguşor. Mergem la Călăraşi. A plecat trenu'?
Acum îmi venea mie să râd, mânzeşte. Îi luasem drept o şleahtă de golani blatişti care se făceau terci în tren. Şi uite ca omu' ăsta chiar sună la gară să ţină trenul în loc.
- Am înţeles. Păi doamnă, nu-l lăsaţi să plece. Că avem aici pasageri care au legătură la Călăraşi. Nu vrem să dormim prin gară în noaptea asta... Am înţeles... Bun. Săru'mâinile... Acuşi ajunge trenu'... Da. Săru'mâinile.
Gata! S-a rezolvat! A zis că ţine trenu!
- Cu cine aţi vorbit?
- La gară, acolo, la casierie.
- Da' cum de aveţi număru' de-acolo?
- Păi nu v-am zis don'şoară? Am dormit prin gară pe la ei de mi s-a acrit!
Îmi făcu ştrengăreşte cu ochiul şi zâmbi, dezvelind o dantură fără cusur (spre ciuda mea de veteran într-ale plombelor de pe la şapte ani) şi o pereche de gropiţe în obraji. Avea un aer de 'vrăjitor de gagici' simpatic.
M-am întors la locul meu aproape convinsă. Nu mai aveam decât vreo 20 de minute până să ajung la Târguşor şi să schimb trenul. În maxim o oră şi jumătate aveam să fiu la Călăraşi, în pat.
Se face zece, zece şi jumătate, trenul tot nu mai ajunge în Târguşor. Nu mai aveam stare pe scaun. Naşul nu era de găsit - făcusem turul vagoanelor de două ori - şi nimeni în afara mea nu părea că se stresează de întârziere. Mă duc din nou la băieţii de pe coridor.
- Auziţi, mai avem mult?
- Nu, don'şoară, acuşi intră în Târguşor.
- Credeţi că au ţinut trenul ăla aşa mult?
- Ei aşa au zis, că-l ţin pân' ajunge ăstălalt.
În zare se văd nişte luminiţe, apoi mai multe, semn că urmează să trecem printr-o staţie mai de Doamne' ajută. O fi Târguşor! 'Gropiţe' îmi confirmă. Mă întorc să-mi iau bagajele din compartiment - doi rucsaci plini cu trei rânduri de schimburi, pijamale, sandale, şlapi şi borseta cu nimicuri femeieşti, recuzita obişnuită pentru o şedere de 24 de ore - şi le aliniez în faţa uşii. Trenul trage la peron şi 'Gropiţe' le înhăţă pe fiecare într-o mână; sare direct pe peron şi le depune milimetric lângă o baltă. Îi mulţumesc şi mă uit în jur după trenul de legătură. Un câine vagabond se apropie de rucsaci dând din coadă în semn de armistiţiu. Se uită când la mine când la rucsaci. Le da un ocol, amuşină insistent buzunarul în care ţinusem sanvişul cu salam, mă priveşte dând din coadă; mai da un ocol la bagaje şi rămâne cu gâtul în sus, răbdător. Trenul de Călăraşi - nicăieri.
O fi în spatele celui din care am coborât. Mă uit la 'Gropiţe':
- Unde e trenul?
-... trebuia să fie la peron...
Şeful de gară fluieră şi-i dă plecarea trenului din care am coborât.
- Don'şoară eu am sunat. Acuma ei i-or fi dat plecarea mai devreme, îmi spune 'Gropiţe' încurcat, şi sare pe scară vagonului în mişcare. Rămâne agăţat de bara de lângă uşă, cu capul afară. Trenul se îndepărtează iar eu rămân pe peron împreună cu rucsacii şi o haită de câini vagabonzi împrăştiaţi prin boscheţi şi pe peron.
Şeful de gară dă să intre în gheretă lui. Îmi pun rucsacii pe câte un umăr şi grăbesc pasul. Îi tai calea, înfiptă:
- Unde e trenul de Călăraşi.
- A plecat.
- Cum adică a plecat? Trebuia să fie la peron.
Mă măsoară, cu un aer uşor amuzat:
- A plecat; acu' douăj' de minute.
- Păi am sunat acu' juma' de oră din tren să-l opriţi. Ce vină am eu că trenu de la Bucureşti are întârziere. Eu am luat bilet până la Călăraşi.
- Aţi spus la şefu' de tren că mergeţi la Călăraşi?
- Păi de ce să-i spun? Colegii dvs de la CFR Bucureşti mi-au dat bilet pân' la Călăraşi. Nimeni nu mi-a spus că-i musai să vorbesc cu naşu ca s-ajung acolo. Şi-n fond, dacă tot mi-a compostat biletul, n-a văzut unde am de ajuns? De ce n-a zis nimic? Nu lucraţi toţi la CFR?
Mă priveşte calm:
- Trebuia să-i spuneţi şefului de tren.
- Dom'le nu e treaba mea să-i spun şefului de tren. Eu am luat bilet de la Bucureşti la Călăraşi şi vreau s-ajung acolo în seara asta. Dac-aş fi ştiut că trebuie să-i spun la naş unde cobor, i-aş fi spus, dar nimeni n-a binevoit să mă anunţe când mi-am luat bilet la Bucureşti, de la colegii dvs de la CFR.
-Don'şoară trenu' de Călăraşi a plecat.
Îmi vine să-i smulg chipiul să dau cu el de pământ! Îl întreb, deşi ştiu răspunsul:
- Era ultimul tren?
- Da!
Să-nnebunesc. Mă uit în jur în speranţa că de undeva o s-apară un tren care merge totuşi la Călăraşi. Ochii îmi cad pe clădirea părăginită a gării. Înăuntru e întuneric. "Clar, chiar dacă ăla din tren o fi vorbit cu cineva la casierie, nu mai e nimeni acum. Prinde orbu' scoate-i ochii!"
Trec rapid în revistă opţiunile: unu - în noaptea asta dorm la Călăraşi fie ce-o fi! Refuz să mă gândesc la alte variante.
- Dom'le, nu ştiu cum faci da' eu în seara asta ajung la Călăraşi. Cum e posibil aşa ceva? Lucraţi cu toţii la aceeaşi companie! Am călătorit prin atâtea ţări, am schimbat atâtea trenuri, nu mi s-a întâmplat o dată să îmi iau bilet şi să n-ajung unde am de ajuns că au întârziat trenurile şi a plecat legătură! O dată s-a întâmplat s-ajung cu întârziere de la Bruxelles la Roma şi să pierd avionul de legătură spre Bucureşti, da aia-i altă poveste; ne-au dat camere la hotel, fără comentării. Eu unde dorm aici? Cu câinii, în sala de aşteptare? Dac-ar şti la Bruxelles cum merg companiile noastre feroviare n-ar mai da un ban la transporturi!
Nu mă putusem abţine cu datu-n stambă dar ştiam că uneori asta rezolva lucrurile.
- Don'şoară haideţi că vă duc la băieţii de la Mişcare. Vorbiţi cu ei. Eu nu ştiu ce să vă spun.
Între timp, din stânga, de după clădire apare un muşteriu cu uniformă de poliţist. Se face util:
- Să trăiţi, bună seara! Ce s-a întâmplat?
- Don'şoară a pierdut legătura spre Călăraşi.
- N-am pierdut-o eu. Trenul de la Bucureşti, în care eram, a întârziat. Am sunat aici la gară, am vorbit la Casierie să oprească trenul de Călăraşi, mi-au spus că-l ţin în gară până ajunge cel de Bucureşti, şi când ajung aici, a plecat!
- Eu zic să mergem să vorbim cu băieţii de la Mişcare, intervine şeful de gară. Va ajut eu, şi fără să-mi dea răgaz pune mâna pe un rucsac. Îl înşfac pe celalalt şi traversăm două rânduri de linii spre băieţii de la Mişcare.
Biroul de Mişcare e de fapt o caşcarabetă scundă şi îngustă, înconjurată de boscheţi din trei părţi. Fumul gros de ţigară iese în vălătuci prin geamul deschis, cum ies iarna aburii dintr-o conductă spartă.
Şeful de gară dă la o parte perdeaua din biluţe de lemn agăţate pe sfori. Înăuntru e cald şi câteva voci de bărbaţi se aud dintr-o camera alăturată. Holul îngust dă înspre singură camera unde trei bărbaţi fumează de zor şi vorbesc în acelaşi timp. Doi dintre ei, stau în faţa unei planşete, cu căşti la urechi şi butonează ceva pe planşetă. Altul e cu un receptor la ureche. E la bustul gol şi câteva broboane de sudoare i se preling până pe pântecele umflat. În mâna dreaptă ţine un chiştoc de ţigară din care trage rar, cu sete. Pe un perete întreg se întinde un soi de hartă cu fire şi beculete roşii şi albastre. Câteva beculeţe sunt aprinse şi clipesc intermitent. Altele, dispuse în linie, se aprind unul după altul, că într-un joc de domino. Peste toate astea două becuri chioare filează din când în când, agăţate de plafon. Parcă aş fi într-o saună rusească improvizată pe front: căldură că în iad, fum pe post de aburi cât cuprinde, lumină chioară - suficientă cât să nu-ţi bagi degetele-n ochi dar nici să vezi mare lucru la doi paşi - şi turuit continuu în receptoare.
- A210, confirmat. Mai ai două minute.
- Să trăieşti Gicule, îşi face intrarea şeful de gară. D-ră a pierdut trenul de Călăraşi. Venea de la Bucureşti cu ăla care a întârziat.
Gicu îşi ridică ochii de pe planşetă şi mă măsoare înainte să răspundă:
- Păi n-avem ce să facem, trenul de Călăraşi a plecat.
N-aveam nici o tragere de inimă să repet tirada de pe peron dar nici în în gară nu voiam să dorm.
- Asta nu mă priveşte pe mine. Eu am cumpărat un bilet de la Bucureşti la Călăraşi iar colegii dvs de la casieria CFR nu mi-au spus că e posibil să dorm în gară dacă trenul dvs întârzie. Lucraţi toţi la CFR nu, deci asta e problema dvs. Nu ştiu cum faceţi dar eu nu dorm aici.
Ceilalţi doi ridică ochii de pe planşetă respectiv de pe pântecele dezgolit şi mă privesc pe sub sprâncene. Am mierlit-o! Dacă ăştia vor să-mi tragă o mamă de bătaie am pus-o! În spatele meu poliţistul tuşeşte. Îmi vin repede în fire şi îmi aduc aminte că a intrat în urmă mea (n-or fi chiar toţi în cârdăşie, nu?)
- Trebuie să existe o soluţie.
Cei cinci mă privesc în tăcere.
- Mai e vreun tren spre Bucureşti în noaptea asta?
Ţârâitul telefonului sparge monologul! Miruna!
- Ce faci Miruna?... Păi uite încă n-am plecat din Târguşor. Trenul de Bucureşti a ajuns cu întârziere şi cel de Călăraşi plecase când am ajuns... Da, mi-au spus şi cei de-aici că e ultimul tren... Păi şeful de gară, cineva de la poliţie şi domnii de la Mişcare. Miruna hai că te sun eu în câteva minute după ce mă lămuresc ce pot să fac... Auzi, ia stai puţin!
- Ştiţi vreun microbuz care mai merge la Călăraşi la ora asta?
Băieţii de la Mişcare dau din cap în semn că nu, evitând-mi privirea.
- Nu, nu e nici un microbuz care merge spre Călăraşi. În cel mai rău caz mă întorc la Bucureşti cu un tren în noaptea asta. Aha... bun atunci. Păi întreab-o pe Dora şi dă-mi un telefon după ce-aţi vorbit.
Închid telefonul şi întreb, fără să mă uit la vreunul anume. Vreau să se simtă toţi vizaţi:
- Mai e vreun tren spre Bucureşti.
- A210, de la Linia 3, răspunde Gicu. Acum îi dau plecarea.
- Păi mă întorc cu asta la Bucurest!
- Nu ştiu ce să zic.
- Dom'le nu mă interesează. Eu am plătit bilet să ajung la Călăraşi în seara asta şi mi-ai spus cu gura dumitale că nu mai am nici un tren. Şi nu din vină mea, ci fiindcă voi care lucraţi la aceeaşi companie nu vorbiţi unii cu alţii! Microbuz spre Călăraşi nu găsesc, autostopul nu fac iar în gară nu dorm! Dumneata ai dormi acolo? Plângere la CFR tot fac aşa că eu zic să nu stârnim scandal prea mult. Vorbeşte cu mecanicul şi spune-i să mai rabde câteva minute. Aştept un telefon de la o prietenă să aflu dacă vine să mă ia la Călăraşi cu maşina!
Pe faţa lui Gicu nu citesc nici o expresie.
- Hai mă' Gicule intervine şeful de gară, zi-i ăluia să mai stea două minute. Nu crapă...
Gicu' îmi aruncă o privire a lehamite. Îşi drege glasul:
- A210. Mai stai două minute. Am un pasager rămas de la trenul de Bucureşti. N-a prins legătură de Călăraşi... Da, înapoi la Bucureşti. Da. Bine.
Încheie transmisia şi mă scuteşte de orice privire. N-aştept invitaţie specială: pun mâna pe telefon şi o sun pe Miruna.
- Miruna, bună, ia spune-mi s-a rezolvat? Sigur? Ce bine! Mă pregăteam să mă întorc la Bucureşti... Da, am unde să stau, la Şeful de gară... sau la Mişcare, îi spun cu glas sigur, fără să mă uit în jur. Va aştept aici, n-am unde să plec. Da, hai v-aştept. Pa, pa.
- Vine o prietenă să mă ia. Puteţi da plecarea la tren.
- Sigur? mă întreabă Gicu din colţul gurii.
- Da.
Respir uşurată şi mă ia cu ameţeală. A fost o zi lungă - pentru o jumătate de oră uitasem de asta.
- D-ră, puteţi stă la mine în birou, mă anunţă poliţistul. Îl văd că prin ceaţă, în timp ce-mi revin din ameţeală. Nu mai aveam chef să-mi pun întrebări sau să mă gândesc la ce urmează. Am încuviinţat din cap şi m-am întins după un rucsac.
- Le iau eu d-ră. Haideţi, e aproape, aici după sala de aşteptare.
Ies din coşmelie şi îl urmez mecanic. Trecem prin faţa sălii de aşteptare, şi facem dreapta după clădire. Pe o lătură se află intrarea în biroul Şefului de post. Alege o cheie dintr-un mănunchi şi descuie uşa. Dăm într-un hol luminat de un neon rece; în stânga, aliniate la perete, fişete. În dreapta un cuier şi o uşa deschisă care da înspre biroul lui, luminat palid tot de un neon. Mă pofteşte să iau loc. Vreau o cafea? Nu, e trecut de 10 seara, nişte apă? Da. Scoate dintr-un sertar un pahar şi îmi toarnă dintr-un bidon. Beau cu nesaţ şi mai cer unul. Începusem să-mi revin. Caut din priviri toaleta; fără succes.
- Auziţi, la baie cum ajung?
- D-ră, merg eu cu d-voastră!
Am făcut ochii mari şi aşteptam să văd ce urmează.
- E la etaj, acolo unde dorm eu. Intrarea e pe afară şi e mai greu cu cheia. Broasca e veche... şi să nu sară vreun câine la d-voastră.
Ce opţiuni aveam?
- Sigur.
Mă pofteşte spre ieşire, închide uşa de la birou şi dăm iar ocol gării să ajungem în partea din spate. Imediat după colţ, apare uşa. După câteva manevre o deschide şi urcă înaintea mea o scară largă de piatră, în spirală, spre etaj. Odată ajunşi sus, îmi face inventarul încăperilor.
- Aici în faţa, uşa e blocată. Am blocat-o eu. Şi-au făcut porumbeii cuiburi şi e plin de găinaţ. Uitaţi au ajuns şi aici pe scară. Dacă deschid, nu-i chip de stat aici. Vedeţi, am bătut şi-o scândură în cuie de-a curmezişul uşii, să nu care cumva să se deschidă. Astea-s condiţii de locuit, d-ră? Spuneţi şi d-voastră? Da' haideţi să vă arăt şi camera.
Avansez cu jumătate de inimă prin coridorul întunecat. Deschide uşa, aprinde becul şi mi se pune un nod în gât. Încăperea e cât o cameră de cămin studenţesc, îngustă şi înaltă, cu un pat de fier ca de spital pe care e aşezată o saltea mai veche decât mine. Podeaua e de piatră, lipită ici şi colo, pe la vreo spărtură, cu lut. Pe jos, două ţoale colorate, pe pat o cuvertură turcească cu flori. La fereastră, două bidoane de plastic tăiate de la jumătate, ţin loc de ghivece în care se ridică două firicele verzi. Unul din ele are şi flori roz. Pe masa şubredă de lemn - o cana de tablă, o farfurie, un bol de ceramică şi câteva borcane, unele goale, altele cu mâncare. Scaunul de PFL îmi aminteşte de orele interminabile când aşteptam pe coridor la Spitalul Municipal să mă consulte medicul pentru a cincea amigdalită pe anul respectiv. Miroase a ţară, un iz de pământ, amestecat cu lapte acru.
- Astea-s condiţii, d-ră? Spuneţi şi d-voastră! Fac naveta de două ori pe săptămână de la Faraoani că mi-au disponibilizat postul acolo. N-am avut de ales. Am copii la şcoală, am credit la bancă. Vin lunea, stau până miercuri seara şi mă întorc joi seara. Stau aici până duminică.
Mă uit la el cu milă. Ce să-i zic?
- Păi numai dvs sunteţi aici? 24 din 24? N-aveţi un coleg să faceţi cu schimbul? Cum se aşteaptă ei să fiţi la post 24 din 24, singur?
- Ei don'şoară, ce-i interesează pe ei. Am un şef, dacă mişti în front, te-a dat afară. Ce să-i zic? La toţi ne e teamă de el. Iar eu am copii de crescut. Săptămâna trecută s-au furat iar cabluri şi alte nebunii din panoul electric. Alea costă mult, mii de euro, aşa scriu aia de la CFR în procesul verbal când vin să constate. N-a fost doar o dată... Era ziua mea liberă. Până m-au sunat aia de la Mişcare până am venit... aţi văzut Dacia aia de-afară nu? E din '95, mai mult de 70 la oră nu prind cu ea, şi am motorină dată pe inventar! Ce să fac eu singur când ăştia vin cu săbii şi Merţane? Iau ce au de luat şi spălă putina. Nici nu pot să mă ţin după ei! Până apuc eu să întru-ntr-a patra ăştia au dispărut după deal. Şi mai sunt şi în cârdăşie cu băieţii de la Mişcare!
Fac ochii mari.
- Păi cum să nu! M-am prins când am văzut că spargerile se dau numai când nu sunt eu la post. Şi am auzit cu urechile mele, într-o zi când aveam liber da' eram pe-aici, cum făceau manevre cu trenurile de marfa. Se opreşte trenul în gară, ăştia de la Mişcare îl ţin pe loc, hoţii fură din vagoane şi apoi împart între ei. Ce să fac eu singur, d-ră?
Înghit în sec cu gândul la biroul meu în 'open space' de lângă Bruxelles. Zgomotul avioanelor care decolează (suntem aproape de aeroport) şi al colegilor care vorbesc mai tare în câte-o întâlnire ad-hoc pe coridor sunt singurele lucruri care-mi mă deranjează cât de cât la birou. Şi poate şi salăţile alea de la cantină, care nu-şi schimbă gustul de carton (presupun că aşa e gustul!) indiferent cât sos pui deasupra.
Sper să nu îmi spună şi cât face pe lună! M-ar copleşi mila şi vinovăţia mai mult decât pot duce în seara asta. Bietul om. Treaba lui e să aibă grijă ca eu şi alţii ca mine să nu ajungem pachet în Turcia sau cu rinichii vânduţi prin State şi asta e ceea ce-i pune la dispoziţie statul că să-şi facă treaba. Iar eu, nu-i vorbă, am un serviciu care cere multă responsabilitate şi ăla, da' n-am decât de stat cu fundul pe scaun, de stat de vorba cu diverşi 'mai mari' de la Bruxelles şi de scris rapoarte. Ştiu că nu e vină mea că lumea e cum e, dar nici a lui.
- Nu ştiu ce să vă spun. M-aţi luat că din oală, îngaim. Să vă spun drept, cred că şefii ăia ai dvs pot să-şi dea mai mult silinţa. Măcar să vă pună la dispoziţie ce aveţi nevoie că să vă faceţi treaba.
Mă ţin departe de orice apropo legat de condiţiile de trai. Nu ştiu ce-aş putea să-i spun. Camera seamănă în cel mai bun caz cu magazia unde-şi ţin bunicii greblele şi sapele la ţară.
Găsesc singură toaletă, şi în drum spre ieşire mă uit atentă pe unde calc - deasupra mea bat din aripi doi porumbei.
Miruna şi prietena ei au ajuns după vreo oră. Slavă domnului că Dora avea maşină. Un Tico roşu, cu plinul făcut era tot ce-mi doream în seara aia. Ce conta că portierele din spate nu se închideau bine şi că zdrăngăneau la fiecare groapă. Mi-am fixat centura şi am adormit convinsă că şi fetele vor să ajungă acasă tefere, tot la fel de mult cum îmi doream şi eu.
***
PrezentareDiana este antreprenor în domeniul educaţiei. De formaţie jurnalist, a avut prima interacţiune serioasă cu scriitura înainte de a intra la facultate; atunci şi-a dat seamă că "fabulatul pe o temă dată", cu pixul şi hârtia în mâna, zilnic, ajută la sporirea creativităţii mai mult decât memorarea comentariilor literare. De atunci a tot scris, ce-i drept urmând mai mult rigorile mediului de consultanţă. Diana are 28 de ani şi cultivă hedonismul: îşi doreşte să scrie din plăcere şi spre deliciul cititorilor.
Cursul de Creative Writing Punct... a fost organizat de Asociaţia Culturală Control N în perioada 22 ianuarie - 26 martie 2013 şi susţinut de scriitorul Cristian Teodorescu. Povestirile scrise de participanţii la acest curs vor putea fi citite în fiecare sîmbătă în această rubrică. Unul dintre participanţii la acest curs, Cristian Boricean, a primit bursa LiterNet, care constă în posibilitatea de a publica 15 povestiri pe LiterNet în 2013.