De când începuse arşiţa, bătrânul nu mai ieşise pe apă şi zilele lui se scurgeau la fel, tolănit pe salteaua umplută cu paie, mestecând tutun şi privind în gol înspre luciul orbitor. Năvoadele zăceau agăţate pe gard, ca nişte imense pânze de păianjen, pline de resturi fetide de alge. Încetase să se mai îngrijească de trupul său, chipul îi era acoperit de o barbă ţepoasă şi cenuşie, iar cămăşile le purta până când se îngălbeneau în jurul gâtului. Când cobora să urineze, la poalele părului bătrân care îi umbrise dintotdeauna casa scundă şi sărăcăcioasă, mersul îi era mărunt şi nesigur, târşâit, ca al unui om aproape sfârşit. Mânca puţin şi din ce în ce mai rar.
Dimineaţa urcam pe uliţa vechiului sat, până la o vecină guralivă care îmi dădea ghemotoace lăptoase de brânză şi roşii ochi de bou. În schimbul acestor merinde, în fiecare seară, la lumina unei lămpi pe gaz, îi citeam fiicei ei nevăzătoare poveşti din singura Biblie care mai rămăsese în colţul acela de lume.
Singurul interes pe care îl păstrase pentru vechea lui viaţă era să asculte la un radio Gloria pe baterii acele ciudate incantaţii fâşâite în graiuri necunoscute, care indicau mişcările misterioase ale apelor marelui fluviu. Din cauza secetei, apele continuau să se retragă, cedând locul unor fâşii smolite şi lucioase de pământ, care semănau cu coama ameninţătoare a unor monştrii subacvatici preistorici.
Într-o dimineaţă foarte devreme, când negura încă mai plutea în aerul încins, am auzit din odaia mea acea voce clară, şoptind din nou frumoasele incantaţii, prima dată în graiul românesc şi mai apoi în limba încâlcită şi greoaie a vecinilor de peste ape. Apele marelui fluviu erau mai retrase ca niciodată. De pe prispă se auzeau zgomote nefireşti pentru acea oră timpurie.
Am ieşit din încăperea sărăcăcioasă, cu ochii mijiţi de nesomn. Pentru mine, nopţile în acel sat îndepărtat, izolat de frământările lumii şi populat în mare parte de bătrâni suferinzi şi însinguraţi erau ca nişte lungi şi dureroase interludii de solitudine şi linişte, în care propriile gânduri mi se răscoleau în cap, ca un banc de păstrăvi într-un acvariu neîncăpător. Stăteam întins în patul îngust, priveam în gol nervurile de humă din tavanul care stătea să cadă şi ascultam fojgăitul neîncetat al şobolanilor care populau lumea de sub scândurile de lemn ale pardoselii.
Afară, aerul era călduţ, încărcat cu o mireasmă de iarbă umedă şi alge uscate. În depărtare, un cocoş anunţa, într-o tonalitate nelumească, zorii unei noi zile de arşiţă şi pârjol.
Bătrânul era afară, în faţa unei oglinjoare dreptunghiulare, agăţată pe unul dintre parmacii pridvorului. Deasupra lui, o lampă aproape oarbă arunca o lumină gălbuie peste mâinile tremurânde care încercau să radă barba ţepoasă ca spinarea unui arici. Stângăcia lui îmi provoca teamă. Am stat şi l-am privit, pe furiş, cum îşi trecea, nesigur, lama peste pielea aspră, tăbăcită de soare şi vânturi reci. Era doar în maieu şi în lumina aceea neclară a dimineţii părea o siluetă venită din lumea de dincolo, nostalgică după locurile sale natale. După ce a terminat cu bărbieritul, s-a dat cu o pomadă groasă pe părul încă des, întinzându-l pe spate, ca un dandy ferchezuit din perioada interbelică. Şi-a masat obrajii cu o apă de colonie care a înmiresmat tot aerul dimineţii şi a îmbrăcat un costum negru, din lână groasă. Bătrânul pescar era de nerecunoscut şi în albastrul închis al zorilor îmi apărea ca un literat galant, pregătit pentru un rendez-vous romantic pe Calea Victoriei.
*
Aşa cum aveam să aflu mai târziu, la acel priveghi nocturn, făcut în absenţa corpului celui care trecuse în lumea de dincolo, din gura unei bătrâne în descompunere, ultima dată când bătrânul se îmbrăcase atât de festiv fusese cu mulţi ani în urmă, pe insula acum scufundată, într-o zi luminoasă de vară, când trandafirii împrăştiau în aer un parfum dulceag şi pisicile se zbenguiam la umbra măslinilor sălbatici.
La vremea aceea, era doar un copilandru cu mustăcioară neagră care abia îi mijea, căruia îi plăcea, atunci când nu ieşea la pescuit cu unchiul său, să hoinărească de unul singur pe insulă. Adora să se piardă în mulţimea pestriţă din bazarul plin de delicatese şi miros de cafea fiartă în nisip, să se strecoare prin galeriile umbroase ale vechiului fort părăginit sau să se scalde pe o mică plajă cu ponton galben, ascunsă la marginea unui pâlc de chiparoşi.
Într-una dintre aceste peregrinări, în timp ce pedala în viteză pe bicicleta lui Moş Masar, împrăştiind colbul pe uliţele bătute de soare, a zărit-o pe Ada, o copilandră pe care o mai văzuse în treacăt pe când spăla vasele cu mama ei, în apele fluviului. Stătuse lângă ea o singură dată şi îi admirase părul mătăsos în primăvara aceea când îi adunaseră pe toţi localnicii de pe insulă la căminul cultural, pentru a jeli împreună moartea tovarăşului Iosif Visarionovici Stalin.
Ada era o turcoaică cu pielea cafenie, ochi mari şi neastâmpăraţi şi un păr negru, lucios, pe care îl purta mereu prins la spate cu un cleşte micuţ de abanos. În ziua aceea purta o rochie albă, cu un cordon de mătase roşie prins în jurul taliei. O zărise plimbându-se printre trandafirii roşii şi parfumaţi din grădiniţa din faţa casei. Vederea acestei făpturi minunate răsărind dintre tufele de roze, l-a făcut să încetinească brusc iureşul roţilor. Simţindu-se privită, Ada şi-a întors privirea ageră către silueta uscăţivă încremenită pe potecă, care o sorbea din priviri. Nu era o fetişcană timidă şi ochii ei jucăuşi, adânci aveau deja darul de a intimida băieţanii de pe insulă, şi nu numai pe aceştia, chiar bărbaţii mai vârstnici erau fascinaţi şi încurcaţi de frumuseţea fetei.
La vederea acelor ochi care i-au întors privirea sprinten şi necruţător, tânărul s-a fâstâcit s-a cocoţat în grabă pe bicicletă, s-a făcut că se uită în altă parte şi a zbughit-o într-o mare grabă, uitând să se oprească când a ajuns în dreptul casei sale. S-a învârtit mult timp pe potecile insulei, până la ceasurile târzii ale nopţii, evitând cu grijă poteca care ducea la casa Adei. Într-un târziu, s-a oprit epuizat la vechiul debarcader, unde copiii se zbenguiau să prindă licuricii luminoşi care roiau în jurul lor şi şi-i lipeau pe frunte, ca pe nişte lanterne vii de mineri. În ciuda oboselii care pusese stăpânire pe el şi a minunatului spectacol care se derula în faţa ochilor săi, nu îşi putea lua gândul de la frumoasa turcoaică.
În zilele care au urmat, hoinărelile tânărului au devenit din ce în ce mai dese, refuzând tot mai mult să îşi însoţească unchiul în ieşirile pe luciul apei, sau să îşi ajute mătuşa la treburile din gospodărie, aşa cum obişnuise să facă până atunci, cu o sârguinţă ce izvora din cuvintele mamei sale, care îl rugase să se poarte cuviincios şi să fie ascultător, atâta vreme cât avea să locuiască la rubedeniile sale de pe insulă.
Mătuşa Ana, o munteancă robustă, aprigă şi plină de viaţă, se măritase cu Amir, cel mai iscusit pescar de pe insulă, singurul care mai împletea năvoade aşa cum se făcea încă de pe vremea argonauţilor, atât datorită mustăţii lui impresionante, cât şi pentru a scăpa de sărăcia din micul sat unde se născuse. Ca orice femeie trecută prin încercările unei vieţi aspre şi chinuite, mătuşa lui, care era înzestrată cu acel fler pătrunzător, izvorât dintr-un soi de inteligenţă străveche, a mirosit că ceva nu era la locului lui cu nepotul său şi că dispariţiile sale atât de dese de acasă îşi găseau motivul undeva pe întinderea îngustă a insulei fortăreaţă.
Spirit întreprinzător şi curios, ca mai toţi locuitorii insulei, mătuşa lui s-a hotărât să desluşească iţele acestei poveşti şi, într-o dimineaţă, în timp ce nepotul său şi-a luat tălpăşiţa, a lăsat baltă dereticatul prin ungherele casei şi a pornit în urmărirea tânărului fugar. L-a urmat pe potecile pietruite din centrul insulei, pitindu-se ca o felină ageră după tufele de smochini sau după bătrânele ziduri ale fortului şi s-a pierdut în adunătura pestriţă de şalvari şi turbane roşii din bazarul aglomerat, cu grijă să nu îşi scape prada visătoare din ochi.
În cele din urmă, au ajuns la casa Adei. Tânărul s-a furişat după o tufă deasă de smochin, scrutând cu privirea curtea pustie a fetei. După ceva vreme, la capătul unei înfrigurate şi îndelungate aşteptări, a apărut fata, cu capul acoperit de o năframă albă de borangic, cu o broderie aurie. Purta pe braţ, cu eleganţă fragilă, un coş de răchită împletită, în care au început să se adune încetişor boboci stacojii de trandafiri, pe care îi tăia cu o delicateţe desăvârşită. Tânărul o privea vrăjit, încremenit de spectacolul care se petrecea în grădina fetei. În acel moment, din ascunzătoarea umbroasă, privind chipul înmărmurit al băiatului, grijulia Ana a înţeles că nepotul său fusese atins de acea boală dulce şi incurabilă, numită îndrăgosteală.
Îmbrăcat în acel costum de lână neagru, elegant şi desuet, un pic cam larg pentru umerii săi goliţi de carne, cu mânecile lungi şi roase de molii, bătrânul era o apariţie stranie şi cumva caraghioasă, pe uliţele încă pustii, scăldate de o lumină slabă, ale vechiului sat. Mersul îi era le fel de nesigur, şovăitor şi probabil ca în acea dimineaţă de vară din '53, când mătuşa Ana, după îndelungate tânguieli şi refuzuri, cotrobăise în cufărul lui cazon, singura amintire de la taică-său, care se prăpădise pe front, şi scosese de acolo un costum negru de lână, pe care maică-sa îl luase mai mare, ca să îl încapă cât mai mult timp, singura lui avuţie pe acest pământ.
Respectând obiceiurile nescrise ale ostrovului străvechi, mătuşa Ana a găsit de cuviinţă să se pună în rolul delicat al peţitoarei, fiind mânată de dorinţa de a alina chinurile dragostei care tulburau sufletul nepotului său şi de teama că într-o bună zi, micul amorez, cuprins de vreun îndemn lipsit de judecată, o să facă o neghiobie, care, cu siguranţă că pe o fâşie atât de îngustă de pământ s-ar fi aflat cu repeziciune şi i-ar fi umplut familia de ruşine.
Înveşmântat cu costumul cel nou şi primenit cu mult zel şi migală de mătuşa sa, tânărul a ieşit, fără prea multă tragere de inimă, pe uliţa pustie. Mătuşe-sa, îmbrăcată şi ea ca de sărbătoare, mergea în spatele său, urmărind cu atenţie mersul şovăielnic şi nesigur al tânărului pe cale să devină om în toată firea.
Băiatul privea din când în când îndărătul său, sperând într-o clipă de neatenţie a cerberului, lucru care i-ar fi oferit şansa preţioasă de a-şi lua tălpăşiţa şi de a zădărnici planurile matrimoniale ale mătuşii neînduplecate. O ruşine enormă îl cuprinsese, iar veşmântul sobru, de lână, îl făcea să se simtă ca o sardină într-o conservă mult prea îngustă. Numai ideea de a da ochii cu Ada îi paraliza membrele slăbănoage şi îi făcea biata inimă să o ia la goană. Cu cât se apropiau mai mult de casa fetei, cu atât şi-ar fi dorit mai tare să se arunce în genunchi la picioarele mătuşe-si şi să o implore să îl ducă înapoi acasă.
Ajunşi în faţa porţii, băiatul s-a oprit ca un ied paralizat de frică. Nu mai voia să înainteze şi stătea pironit ca un condamnat în faţa eşafodului. Mătuşe-sa l-a strunit de câteva ori cu vorba şi când a văzut că nu e chip să îl convingă cu binişorul, l-a înghiontit de la spate încât nu a avut încotro decât să înainteze pe aleea care ducea spre prispa răcoroasă a casei în care locuia Ada. În curte era linişte şi singurii care tulburau calmul acelei dimineţi erau câţiva guguştiuci zgomotoşi, cocoţaţi pe acoperişul casei.
Mătuşe-sa s-a postat în faţa uşii şi a bătut cu hotărâre. Pentru câteva momente, nu a răspuns nimeni. O rază de speranţă răsărise în sufletul băiatului. Poate Ada era plecată la fabrica de tutun a tatălui său sau poate era la apă cu mama sa, spălând pânzeturi şi rufărie. Speranţa lui nu a durat mult. Dinspre uşă s-au auzit paşi uşori apăsând pe scândurile uscate, lăsând în urma lor un zgomot lung şi chinuitor.
În uşă a apărut chiar Ada, înaltă şi uşoară, mirosind a parfum de iasomie, cu ochii încă somnoroşi, ca de căprioară care tocmai ce a ieşit din culcuşul său. Frumuseţea ei o puse pentru o clipă în încurcătură chiar şi pe mătuşa neşovăitoare, care nu îşi mai găsea cuvintele, lucru absolut nefiresc pentru cineva care toată viaţa fusese un om al vorbelor bine ticluite. La fel de încurcată s-a dovedit a fi şi tânăra gazdă, care încă nu înţelegea pe de-a întregul cărui fapt se datorează vizita neaşteptată şi ce doreau de la ea acea femeie bărbătoasă şi acel băieţaş uscăţiv, pe care îl văzuse de atâtea ori dând târcoale casei ei. Cât despre tânărul amorez, acesta se făcuse cât un purice şi se dăduse după mătuşe-sa, în încercarea de a evita privirea uimită şi neiertătoare a fetei.
*
Bătrânul a dispărut treptat din raza mea vizuală, făcându-se din ce în ce mai mic şi mai greu de zărit. Curând a devenit un punct negru pe fundalul unui cer albastru smolit, brăzdat de un cârd gălăgios de grauri înfometaţi, care zburau anapoda spre viile de pe dealurile învecinate. Stând în pragul colibei mele şi privind înspre punctul acela care dispărea spre o destinaţie incertă, nu ştiam că aceea era ultima imagine pe care o voi avea a bătrânului.
După plecarea lui, am urcat pe prispă şi m-am lungit în patul lui părăginit, care scârţâia din toate încheieturile. Ochii au început să îmi alunece peste locul acela pustiit, peste podelele de lemn, învechite şi mâncate de carii, peste pereţii de humă, scorojiţi şi plini de spărturi maronii, în care îşi făcuseră adăpost şopârle verzi şi fluturi de noapte, peste tăblia roasă a patului, peste undiţele şi minciogurile părăsite, peste oglinjoara pătată, la care bătrânul se aranjase cu noaptea în cap. În acel loc, privirea mi s-a oprit. Deasupra oglinjoarei, într-o mică ramă de lemn cu lacul ros pe la colţuri, era o fotografie veche, în sepia, aproape albită de trecerea timpului. Am zăbovit mult timp cu privirea la fotografia aceea. Era luată de pe insula care acum stătea ascunsă pe fundul apei. Pe un debarcader micuţ de lemn, scăldate într-o lumină de vară, erau două siluete, una a tânărului cu costumul de lână, ţeapăn ca un căluţ de la carusel, cealaltă a Adei, înaltă, acoperită de o rochie albă, aducând cu statuia unei zeiţe egiptene.
Când soarele a început să dogorească pe cerul nepătat de nicio pâclă de nori, am alunecat într-un somn adânc, plin de năluci şi poveşti din trecut. Acelaşi ponton galben. În razele jucăuşe ale soarelui pe apa liniştită a fluviului, cele două siluete prinseră viaţă. Picioarele fetei tulburau apele ce scăldau micuţa plajă cu chiparoşi. Aşezat lângă ea, ca un gardian taciturn, în costum de lână neagră, greoi şi pompos, o privea stânjenit.
Deodată, ea se ridică în picioare. Priveşte în jur, însă plaja e pustie. Îşi desface cordonul din mătase roşie al rochiei şi îl lasă să cadă pe bârnele îngălbenite ale pontonului. Îşi desface părul prins cu cleşte din abanos. O podoabă neagră, strălucitoare, se revarsă pe umerii ei cafenii. El se sperie şi se dă câţiva paşi în spate. Ada îşi scoate rochia, dezvăluind în lumina orbitoare a amiezii, un trupul de căprioară, crud şi neîmblânzit. Priveşte chipul înmărmurit al tânărului.
Pe când ea îşi scăldă trupul în apele fluviului, el se apropie de marginea pontonului şi culege rochia albă de pe jos. E caldă şi miroase a iasomie. Stă acolo şi o priveşte cum dispare la fund şi se întoarce la suprafaţă, ca o sirenă. O priveşte cum se îndepărtează pe suprafaţa orbitoare a apei, până când nu o mai vede. Cerul se întunecă şi apele se învolburează. Strânge la piept rochia şi începe să o strige. O strigă şi o strigă, până nu mai are vlagă. În aer, e un miros uşor de iasomie.
O strânsoare puternică m-a trezit din somnul greu. Era deja amiază şi în aer plutea o zăpuşeală fierbinte. Pe prispă şedeau câţiva pescari cu feţele arse de soare. Cel care m-a trezit mi-a spus că au găsit în larg barca bătrânului, plutind în derivă. Bătrânul era de negăsit. Se adunaseră cu toţii şi plecau să îl caute. Am mers cu ei spre locul unde găsiseră barca. Apa era liniştită. După ce am brăzdat o veşnicie apele tăcute, am ajuns la locul unde găsiseră barca părăsită. Apele scăzuseră atât de mult, încât, de sub barca noastră, se vedea bătrâna insulă, înghiţită cu mulţi ani în urmă de marele fluviu. Am privit ruinele fortului, ca nişte carii imense, verzui, printre care se plimbau somni înfometaţi. Vechile poteci fuseseră acoperite de mâl şi scheletele înnegrite ale măslinilor încă se mai ridicau semeţe, ca nişte fantome ale trecutului care refuzau să moară. Vechile morminte deveniseră adăposturi pentru crabi şi pe acoperişurile caselor creşteau colonii întregi de melci uriaşi, care în lumina acelei amieze, păreau nişte polipi zemoşi, care se hrăneau din ruinele insulei scufundate.
Privirea ne-a fost atrasă de un ghemotoc negru, ce se zbătea la marginea unui ponton inundat. Era pontonul din vis. Scânduri gălbui, mâloase, putrezite. O împleticeală de somni uriaşi, cu mustăţi negre, sfâşiau cu voracitate bucăţi negre de stofă, lăsând în urma lor dîre roşii, dense.
Prezentare
Sunt Cristian Boricean, m-am născut în urmă cu treizeci şi unu de ani şi am absolvit Facultatea de Filosofie la Cluj-Napoca. Nu mi-am dorit dintotdeauna să scriu poveşti şi mărturisesc că, în adolescenţa timpurie, mi-aş fi dorit să fiu meteorolog sau mecanic de locomotivă, însă pot să afirm cu certitudine că am iubit dintotdeauna poveştile, mai ales cele bine spuse, cele care reuşeau întotdeauna să fie mai reale decât realul.
În primul an de liceu, l-am descoperit pe Kafka. A fost pentru mine un soi de epifanie, vorba lui Joyce (pe care l-am descoperit un pic mai târziu), si de atunci, nu m-am mai oprit din citit. Am citit organizat, sârguincios, la normă, ca un mic emul, cu o râvnă în care erau amestecate sentimente contradictorii: admiraţie, invidie, neputinţă...
Am scris foarte puţin până acum. În mintea mea însă, am scris deja sute şi sute de poveşti. Toate aceste sute de poveşti aşteaptă să fie scrise, să primească un corp cu care să se arate în faţa lumii. Acest lucru ar trebui să îmi ocupe mulţi ani de acum înainte, iar cursul de creative writing al Asociaţiei Control N a fost un prim pas în acest demers plin de pericole, momente de ruptură, mici extazuri şi multe ore de trudă asiduă dar izbăvitoare.
Cursul de Creative Writing Punct... a fost organizat de Asociaţia Culturală Control N în perioada 22 ianuarie - 26 martie 2013 şi susţinut de scriitorul Cristian Teodorescu. Povestirile scrise de participanţii la acest curs vor putea fi citite în fiecare sîmbătă în această rubrică. Unul dintre participanţii la acest curs şi autor al textului de mai sus, Cristian Boricean, a primit bursa LiterNet, care constă în posibilitatea de a publica 15 povestiri pe LiterNet în 2013.