Mică spovedanie

9 aprilie 2004

Padre m-a întrebat ieri ce reprezintă pentru mine Paştele. Cînd să fii sincer, dacă nu în Săptămîna Mare? Măcar aşa, de-o scurtă spovedanie. I-am răspuns pe bune: "Faptul că se dă din nou la televizor, a n-şpea oară, filmul lui Zefirelli".

"Dar învierea lui Iisus?". A intervenit o chestie de rezolvat urgent şi n-am apucat să-i mai răspund.

În copilărie ştiam despre Dumnezeu doar că are două tipuri de slujitori: cei cu pălării mari, mexicane (aşa-mi păreau mie aurele sfinţilor de pe pereţii bisericii) şi cei cu aripi crescute direct după cap (care populau şi ei pereţii bisericii). Cînd mi-am tras antenă pentru frecvenţa de religie, am îndreptat-o aiurea, spre niciunde pe cer, cu răbdarea şi naivitatea celor care aşteaptă să audă într-o bună zi voci de pe o planetă îndepărtată. Mai tîrziu, cînd mi-am pierdut răbdarea, mi-am îndreptat antena către lumea din jur şi mi s-a întîmplat ca pe monitor să-mi apară, în treacăt, cu purici, un bruiaj subtil - cum ar fi umbra lui Dumnezeu întinsă lîngă un zdrenţăros de pe stradă, care muşcă din covrig ca dintr-o aură căzută din greşeală unui sfînt.

Bruiajul, interferenţele au continuat să se înmulţească, să se diversifice, să se nuanţeze, încît uneori nu mai prind nimic clar din realitate, iar raporturile se inversează. Urmînd parabola stupidă a antenei, pentru a-l vedea pe Iisus trebuie să-mi trag cablu. Cu antenă, nemijlocit de nimic, am doar vagi vibraţii interioare legate Dumnezeu.

Abia cînd mai treci prin viaţă, după ce mai iei cîteva şuturi, mai faci cîteva compromisuri, mai eşti trădat sau trădezi pe cineva - pe scurt, după ce îţi faci o idee despre păcat -, începi să înţelegi ce greu e să fii om. Dar să fii om şi Dumnezeu în acelaşi timp, e o chestie care numai Iisus ştie ce înseamnă.

Din pură întîmplare, am găsit aseară pe reţea filmul lui Mel Gibson, Patimile lui Iisus. L-am văzut. Mari aşteptări nu aveam. În ultimele săptămîni, am auzit numai opinii defavorabile despre el - sarcasmul ucigaş al lui Cristian Tudor Popescu, detaşarea aristocratică (aproape divină) a lui Andrei Pleşu, ironiile cîtorva prieteni.

Dacă tot sînt la capitolul spovedanie, eu trebuie să recunosc - cu smerenie şi ruşine faţă de Cristian Tudor Popescu, Andrei Pleşu şi faţă de prieteni - că, după film, am simţit pătrunzîndu-mi pînă la oase spaima faptului de a fi om. Indiferent ce fel de cruce porţi. Spaima stîrnită de o mulţime bezmetică - aceeaşi pe care o întîlneşti călcîndu-se în picioare pe la hramuri, aceeaşi care calculează harul pe cap de preot în funcţie de cît de frumos cîntă acesta în biserică, aceeaşi care judecă şi alege lăsîndu-se manipulată. Spaima că oamenii preferă să-şi plîngă agonia la nesfîrşit şi, o dată treziţi nas în nas cu miracolul, faţă în faţă cu Dumnezeu viu, Îi neagă fiinţa, îşi refuză propria mîntuire pentru a se bălăcări mai departe prin locurile unde au învăţat să înoate. Omul poate fi nebănuit de frumos. Oamenii nu.

Poate că uneori e nevoie să curgă gîrlă kilogramele de ketchup hollywoodian, pentru a-ţi da seama cum vine treaba cu "trupul şi sîngele lui Iisus". Poate că e nevoie de "un prostuţ isteţ" ca Mel Gibson ca să realizezi că din Iisus nu au sărit pene îngereşti atunci cînd a fost chinuit şi să ai pentru o clipă revelaţia euharistiei.