Să-mi fie ruşine!

16 aprilie 2004

Am fost un as în dansurile populare. Culmea gloriei la care am ajuns a fost o evoluţie la Casa Studenţilor din Iaşi, răsplătită cu o menţiune în cadrul festivalului Cîntarea României. Eram chiar şi conducător de sîrbă. Puteam ajunge şi mai departe, la faza pe ţară. Hora fetelor ieşise minunat. Nici noi, băieţii, nu ne-am lăsat mai prejos. Numai că în final era o mişcare mai deşteaptă - din aia care punctează la impresia artistică: fetele formau un rînd în faţă, băieţii, în spate, şi ţopăiam vreo două-trei minute ca nebunii, lovind cu călcîiele podeaua, aruncîndu-ne, după, cadenţă, picioarele înainte. La repetiţii, mai scăpam cîte un şut în fund fetelor din faţă, dar atunci ne aliniasem impecabil, păstrînd distanţa. Ce fusese mai greu, trecuse. Băieţii urmau să iasă în partea dreaptă a scenei, fetele, în stînga, în paşi de sîrbă. Fiind lider de echipă, eu am călcat primul în culise, răsuflînd uşurat, însă dobitocul de la coadă, de la cît ne învîrtisem în loc, s-a împiedicat şi căzut în genunchi. L-am tras noi repede, nu-i vorbă, dar nu suficient ca un ochi ager din juriu să nu observe asta.

Nu mi-aş fi descoperit talentul dacă nu aş fi mers, de Anul Nou, cu ursul. Şi cînd mă gîndesc că era nici să nu mă duc. N-aveam decît capul ursului. În rest, am fost nevoit să improvizez: un cojoc întors pe dos şi o pereche de pantaloni pioniereşti. Plus o bîtă straşnică, mai înaltă decît mine. Astfel echipat, trebuia să colind tot satul, din casă în casă, alături de un doboşar şi un fluieraş. Şi, evident, să joc ursul. N-am bănuit de ce eram în stare. Mare greutate n-a fost: mormăiam fioros şi mă învîrteam în jurul bîtei. Lumea a fost convinsă că eu dansez. La unele case, oamenii ne cereau să reluăm numărul, tremurînd de rîs. Imediat după începerea şcolii, vestea a ajuns direct la urechile tovarăşului învăţător care, după o probă sumară, m-a cooptat fără rezerve în formaţia de dansuri a şcolii.

După cîteva repetiţii, deja mă făcusem remarcat. Mă deranja puţin faptul că nu aveam muzică, dar tovarăşul învăţător a rezolvat problema. Pînă să se îndeplinească promisiunea cu picapul, ne-a dat lecţii de lălăială care să ne regleze mişcările. Din totdeauna muzica şi dansul s-au potrivit împreună. Siplu. La-la-la - trei paşi înainte şi la-la - doi paşi înapoi. Mai complicat a fost cînd au apărut şi la-la-la-urile fetelor, dar ne-am descurcat.

La serbarea de sfîrşit de an am ajuns tot fără picup, dar nimeni nu-şi mai bătea capul cu asta. Ne obişnuisem să lălăim şi cînd ne întorceam în drum pe casă. Adevăratul necaz îl constituia costumul popular. Nu că n-ai fi găsit aşa ceva, dar, în general, bătrînii satului aveau costume de oameni maturi. Mie mi-a dat bunica o pereche de pantaloni de in, care-mi erau cam largi subsuoară, un brîu lung de cîţiva metri, o cămaşă care l-ar fi încăput şi pe un luptător de sumo şi o căciulă de oaie, care-mi cădea pe ochi, alunecînd peste urechi. Opincile - mărimea 42, cred - le-am împrumutat de la un vecin.

În ziua marilor emoţii, am început să mă echipez. Nu puteam tăia pantalonii, că se supăra bunica. I-am încreţit pe picior şi i-am înfăşurat de vreo cinci-şase ori cu brîul (pe care, iar, n-aveam voie să-l scurtez). Cămaşa am lăsat-o peste pantaloni, încît părea că purtam rochie. În opinci am îndesat nişte cîrpe şi le-am legat strîns. Căciula n-am vrut s-o port nici în ruptul capului - afară erau peste 25 de grade căldură -, pînă la intrarea pe scenă.

Nu e greu de închipuit tensiunea la care ajunsesem. Trebuia să dansez pentru prima dată în faţa unui public numeros, ţinînd o fată de mînă, şi apoi să primesc premiu cu coroniţă. Scena deschisă - reprezentată de patru table de clasă, aşezate peste bănci - mă făcea să mă treacă toate apele. Mi-am potrivit căciula, mi-am tras pantalonii pe sub rochie, mi-am luat fata de mînă şi m-am repezit cu capul înainte, pe scenă. După cîţiva paşi (la-la-la - înainte, la-la - înapoi), am simţit brusc că mă scap pe mine. Am lălăit înainte cu gîndul că o să-mi treacă. M-am înşelat. Am privit disperat către locul mamei, dar în ochii ei nu erau decît lacrimi de bucurie. Nu şi-a dorit nimeni vreodată mai mult decît mine să se termine un dans. Nici nu mi-am închipuit cît pot să îndur. După ce am terminat, au urmat minute întregi de aplauze şi tovarăşul învăţător ne-a pus să repetăm mişcările de final. La ieşire, am fost obligaţi să rămînem - să ne admire lumea - în faţa scenei. La poeziile patriotice am rezistat cu succes, dar, în final, la Corul Vînătorilor unde lălăiau toţi copii din şcoală, panica pusese deja stăpînire pe mine.

Apoi, s-au dat premiile. De ceva noroc tot îmi părea că am parte. Eram într-a doua. Întra-ntîia erau 5 copii. I-a premiat pe toţi şi s-a trecut la clasa mea. Cînd a ajuns la premiul cu coroniţă, tovarăşul învăţător a găsit de cuviinţă să insiste cu laudele asupra meritelor mele deosebite. Îi simţeam fiecare cuvînt ca pe un şut în vezică. M-am aruncat înspre el, i-am smuls diploma, cărţile şi coroniţa din mînă, m-am strecurat prin mulţime, lăsînd-o pe mama cu braţele deschise, şi m-am îndreptat cu toată viteza de care era în stare atunci, spre veceu. Am aruncat tot ce aveam în mînă în nişte tufari şi am intrat. Mi-am ridicat cămaşa-rochie, am desfăşurat de trei ori brîul, apoi s-a întîmplat.