Cîteva consideraţii despre rai

Marţi, 20 aprilie 2004

Cînd să-mi iau un cărucior pentru a intra în Billa, am prins un schimb de replici între un puşti de vreo cincisprezece ani - care probabil o aştepta pe maică-sa să iasă din supermarket; spilcuit, dintre ăia cu pantofi Puma în picioare, cu freză MTV etc. etc. - şi un aurolac - fără mamă pe care trebuie s-o aştepte; cu tenişi rupţi şi freză aranjată de bătaia vîntului etc. etc. - dintre cei care bîntuie în speranţa că se vor căpătui cu ceva de la cumpărători. O conversaţie amicală. M-am oprit, prefăcîndu-mă că mi s-au dezlegat şireturile. "În Italia?! Tu, băi?!", a fost întrebarea puştiului MTV, care mi-a atras atenţia. "Ce ştii tu? - a întrebat aurolacul, cu superioritate. Strîng bani ca să plec în Italia." "Nici nu ştii unde vine Italia!" "Ce ştii tu?!", a reluat zdrenţărosul, ca pentru sine.

Am intrat în Billa, cu gîndul la o salată inedită: ridichi, roşii, ouă fierte, ceapă, caşcaval şi, bineînţeles, salată verde. A ieşit o minunăţie. N-am reuşit să mănînc nici măcar jumătate din cît a pregătit. Apoi a venit Ralu şi am revăzut La strada lui Fellini. Efect covîrşitor, senzaţie de milă, dorinţă naivă de a ieşi pe stradă pentru a-ţi împărţi averea săracilor. Dacă o ai. Mai naşpa e că mai nimeni nu-i în stare să admită că ar avea vreo avere. Mai toţi oamenii pe care îi cunosc îţi vor spune că-s vai de capul lor, sînt campioni ai plîngerii de sine. Inclusiv eu. Ce am eu? Un calculator, un televizor căruia i s-a stricat de vreo două săptămîni sonorul, o chitară, o bicicletă, cîteva sute de cărţi. Însă - vorba unui amic, cred, miliardar, cu care stăteam la bere - "Bă, Florin, sînt oameni săraci, nu ca noi!".

Ralu a venit cu ideea că ar trebui să ne înscriem într-o societate umanitară. A calculat că numai din banii pe ţigări, lunar, am putea face fericiţi cîţiva nenorociţi de pe stradă. "Aiurea! - au intervenit gîndurile mele. Nimeni nu poate trăi aşa, nimeni nu-i poate rezolva pe ăştia!". "Dă-mi o ţigară!", a cerut Ralu.

Padre mi-a povestit că a avut un sentiment de neputinţă atunci cînd a văzut un copil în magazin plîngînd că vrea napolitane. "Lasă, că-ţi iau altă dată - i-a zis maică-sa. Acum n-avem bani." şi mi-a mai spus Padre: "Florin - scrie asta în jurnalul tău! -, dacă nu există o lume după moarte unde toţi oamenii să poată mînca napolitane, viaţa asta nu are nici un sens". Citez aproximativ.

Ce ştiu eu?! După film, am condus-o pe Ralu acasă. Mi-am cumpărat un pachet de ţigări şi o bere. Iată scriu. şi îmi revine în memorie imaginea unui aurolac pe care l-am întîlnit în Bucureşti, prin martie. Aşteptam vînzătorul să-mi prepare o shaorma. Eram hămesit de foame, după o zi de tîrg în care nu mîncasem nimic. La coadă, aurolacul ţinea douzeci de mii de lei în mînă. Savura din priviri fiecare bucăţică de carne tăiată pentru prepararea shaormei. Şi acum mă urmăreşte remuşcarea că nu i-am dat treizeci de mii să-şi ia şi el una. Aş adăuga la raiul lui Padre măcar o shaorma.



Miercuri, 21 aprilie 2004

Exterior. Zi. Soare. Frumos. Gîze izbindu-se cu capul de gard.

Urc o străduţă lăturalnică şi văd un trei tipi de vîrste diferite mergînd domol, în şir indian. Ca şi cum ar fi urmat îndeaproape şeful de trib, fără a îndrăzni să-l depăşească. În dreapta, pe o terasă din faţa casei, un moş şi o babă. Baba scrie şi spune ceva. Moşul citeşte ziarul, iar ochii îi alunecă de la capătul rîndului înspre călăuza celor trei tipi. În stînga, o vilă în construcţie. Zidari înghesuiţi pe la geamuri, cu chipuri transfigurate de uimire, de parcă li s-ar fi revelat un miracol. Vreo cîţiva, cu gîturile întinse, mai să cadă de pe schelă. Pe acoperiş, un muncitor întins pe burtă, care întreabă rupt de curiozitate: "Ce-i, bă, ce-i?! Ce-aţi văzut?!".

Fac un pas în lateral. Călăuza e o femeie cu o fustiţă lungă de vreo două palme. Nu din aia de stofă, ţeapănă. Ci una cu volănaşe. La fiecare pas al femeii, fusta îi saltă ca un abur, dezvelindu-i întrutotul fundul. Soare.

Frumos. Gîze etc. Ca-ntr-o secvenţă dintr-un film turnat în rai.