Pătimirile şi măreţia lui Richard Wagner

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Asociaţia Wagner din Amsterdam şi Societatea Goethe din München l-au invitat pe Thomas Mann să conferenţieze cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la moartea lui Richard Wagner. Astfel, pe 10 februarie 1933, Thomas Mann susţine la Auditorium Maximum de la Universitatea din München prelegerea Pătimirile şi măreţia lui Richard Wagner, iar a doua zi pleacă, împreună cu soţia sa, pentru un turneu de conferinţe la Amsterdam, Bruxelles şi Paris. Scriitorul nu avea să se mai întoarcă niciodată în Germania.


Geniul lui e o sinteză dramaturgică a artelor, care numai ca întreg, ca sinteză, reprezintă ideea de operă de artă veritabilă şi legitimă. Părţile din care e alcătuită, chiar şi muzica luată în sine, în măsura în care n-o considerăm subordonată întregului, par să fi crescut sălbatic şi nelegitim, iar această senzaţie dispare abia în sublimul întregului. Faptul că Wagner nu are aceleaşi raporturi cu limba ca marii noştri poeţi şi scriitori, că îi lipsesc precizia şi fineţea pregnante acolo unde limba e considerată lucrul cel mai de preţ şi instrumentul aflat la îndemâna artei, e demonstrat de versurile lui ocazionale, omagii dulceag-romantice, poemele dedicate lui Ludovic II al Bavariei şi rimele vesele, banale, destinate prietenilor şi protectorilor. Orice poezioară ocazională a lui Goethe este o capodoperă în comparaţie cu aceste ipocrizii şi glume de bărbaţi puse în versuri, iar numai admiraţia pe care i-o purtăm lui Wagner ne face să reacţionăm la ele doar printr-un surâs.

Să ne îndreptăm deci admiraţia mai degrabă către textele în proză ale lui Wagner, aceste manifeste şi autocomentarii estetice, texte de critică culturală, scrieri ale unui artist de o frapantă inteligenţă şi voinţă reflexivă, care însă, ca opere literare şi spirituale, nu se pot compara cu lucrările de estetică filozofică ale lui Schiller, de pildă cu nemuritorul său eseu Despre poezia naivă şi sentimentală. Sunt greu de citit, stilul e deopotrivă obscur şi rigid, şi poartă amprenta unui diletantism marginal; ele nu ţin de fapt de marea eseistică germană şi europeană, nu sunt creaţiile unui scriitor înnăscut, ci au fost scrise în treacăt, sub imperiul necesităţii. Tot ce e detaliu creşte la Wagner numai din necesitate. Abia în operele mari, de ansamblu, se simte el fericit, talentat, împlinit legitim şi măreţ.

Dar n-a fost el oare şi muzician numai din necesitate, pentru a făuri ansamblul, şi numai prin voinţă? Nietzsche observa odată că aşa-numitul talent nu poate constitui esenţa geniului. "Cât de puţin talent la Richard Wagner, de pildă - exclama el. A existat vreodată un muzician care la douăzeci şi opt de ani să mai fie încă atât de sărac?" Muzica lui Wagner creşte din începuturi timide, umile şi ezitante, începuturi care apar în viaţa lui mult mai târziu decât se întâmplă de obicei la marii muzicieni. El însuşi spune: "Îmi aduc aminte că şi pe la treizeci de ani mă întrebam neîncrezător dacă se găsea în mine germenele unei mari personalităţi artistice; în lucrările mele mai simţeam încă influenţa şi imitaţia şi nu prea îndrăzneam să sper că voi deveni un creator cu adevărat original." Aceste cuvinte datează din 1862, din epoca lui de glorie. Cu numai trei ani în urmă însă, la patruzeci şi şase de ani, pe când lucrul la Tristan nu avansa deloc, îi scria din Lucerna lui Liszt: "N-am cuvinte să-ţi spun cât de jalnic mă simt ca muzician: în adâncul sufletului mă simt un adevărat cârpaci. Dacă ai vedea cum stau uneori şi-mi spun că totuşi «trebuie să meargă», ca pe urmă să mă aşez la pian şi să încropesc nişte mizerii, iar apoi să renunţ prosteşte. Cum mă mai simt atunci! Ce ajung să cred despre muzica mea de cârpaci! Iar tu vii acum, cu muzica ta ţâşnind din toţi porii, ca nişte fluvii, izvoare şi cascade... şi vrei să accept din partea ta asemenea cuvinte. Îmi vine foarte greu să nu-mi închipui că toate astea nu-s decât ironie. Dragul meu, e o poveste tare ciudată. Crede-mă, nu-i nimic de capul meu."

Evidentă şi nedreaptă descurajare în fiecare cuvânt, iar Liszt îi şi răspunde aşa cum se cuvine. Îl acuză de "judecată strâmbă şi nebunească faţă de sine". De fapt, toţi artiştii trec prin asemenea momente de stânjeneală în faţa măiestriei contemporanilor sau înaintaşilor; ea se explică prin faptul că fiecare îndeletnicire artistică e o nouă şi iscusită adaptare a condiţiilor personale şi individuale la artă în genere, şi chiar dacă realizările lui au fost recunoscute, comparându-le cu ale altora, artistul se poate întreba brusc: e oare creaţia mea la înălţimea acestor opere? Şi totuşi, la un creator care ajunsese la actul al III-lea din Tristan, o asemenea expresie a autoumilinţei depresive, a disperării în faţa muzicii pare bizară şi surprinzătoare din punct de vedere psihologic.

Într-adevăr, aroganţa dictatorială a lui Wagner ajuns la senectute - când ridiculiza şi condamna în revista Bayreuther Blätter multe lucrări cu adevărat frumoase de Mendelssohn, Schumann şi Brahms, pentru a spori gloria propriei sale arte - a fost plătită în trecut cu multe momente de descurajare şi amărăciune. Ce anume provoca aceste crize? E vorba aici, evident, de faptul că în asemenea momente el făcea greşeala de a-şi privi izolat vocaţia muzicală şi de-a o compara cu valorile supreme, când în fond ea nu trebuie privită decât ca subspecie a artei sale totale - iar această greşeală explică, înainte de toate, opoziţia încrâncenată pe care a trebuit s-o învingă muzica lui. Noi, cei care datorăm lumii miraculoase a acestei muzici şi magiei ei intelectuale atâtea momente de fericire şi extaz, cuprinşi de uimire în faţa acestui talent uriaş, înţelegem cu greu această opoziţie; expresiile întrebuinţate împotriva muzicii lui Wagner, precum "rece", "algebrică", "lipsită de formă", le găsim cumplit de nedrepte şi lipsite de înţelegere, opace, stupide şi insensibile, şi înclinăm să credem că aceste judecăţi nu puteau fi rostite decât într-o lume cu totul străină de muze, filistină, părăsită de Dumnezeu şi de muzică. Dar lucrurile n-au stat aşa. Mulţi dintre cei care judecau astfel, cărora le-a fost hărăzit să judece astfel, nu erau nişte ignoranţi, ci suflete şi minţi artistice, muzicieni şi iubitori ai muzicii, preocupaţi de soarta muzicii, oameni care pretindeau pe bună dreptate că pot deosebi muzica de nemuzică - iar ei afirmau că aceasta nu era muzică! Opinia lor a fost complet infirmată, timpul a redus-o la tăcere. Dar, greşită fiind, era ea oare şi de neiertat? Luată în sine, muzica lui Wagner nici nu e de fapt muzică, după cum nici drama, fondul muzicii, pe care o desăvârşeşte într-o operă poetică, nu e literatură. Ea este psihologie, simbol, mit, emfază - toate laolaltă; dar nu e muzică în sensul pur şi deplin al acelor judecători ai artei care o priveau cu uimire. Textele în jurul cărora se desfăşoară ea şi pe care le întregeşte ca dramă nu sunt literatură, dar muzica lui Wagner este literatură. Părând să ţâşnească (nu doar părând, ci ţâşnind cu adevărat) ca un gheizer din adâncurile preculturale ale mitului, ea este o realitate - ba chiar o suprarealitate - gândită, calculată, extrem de inteligentă, semn al unui spirit ascuţit, atât de literar concepută pe cât sunt textele concepute în chip muzical. Descompusă în elementele ei originare, muzica e pusă în slujba creării unor filozofeme mitice pregnante. Cromatica înflăcărată a morţii din dragoste e o idee literară. Susurul originar al Rinului, cele şapte blocuri de acorduri primitive care clădesc Walhalla sunt şi ele literare.

Întorcându-ne de la operă, un muzician celebru care tocmai dirijase Tristan mi-a spus: "Asta nici măcar nu mai e muzică." O spunea gândindu-se la tulburarea care ne cuprinsese pe amândoi. Dar ceea ce ne smulge nouă astăzi un "Da" plin de admiraţie cum putea să nu provoace la început un "Nu" furios? O muzică aşa cum e aceea din "Călătoria lui Siegfried pe Rin" sau bocetele pentru cel ucis, fragmente superbe pentru urechea noastră, pentru spiritul nostru, nu se mai auziseră niciodată până atunci, erau de neauzit în sensul cel mai scandalos. Să ceri cuiva să perceapă această înlănţuire de citate simbolice ale motivelor, care stau ca nişte stânci în calea torentului proceselor muzicale elementare, ca pe o muzică în sensul lui Bach, Mozart şi Beethoven era prea mult. Ar fi fost prea mult ca trisonul în mi bemol major, care se dezvăluie în preludiul la Aurul Rinului, să fie considerat de la bun început muzică. Nici nu era muzică. Era o idee acustică, ideea începutului tuturor lucrurilor. Era folosirea deplină şi diletantă a muzicii pentru a exprima o idee mitică.