Ruşii, masonii, Mareşalul şi alte răspântii ale istoriografiei româneşti

Citiţi o prezentare a acestei cărţi.


[...] Ofensiva sovietică din aprilie-mai 1944 făcea parte din strategia lui Stalin de a întreţine o linie cât mai extinsă de atac, mergând din nordul Poloniei până în sudul văii Nistrului şi traseul Chişinău-Iaşi, astfel încât să profite de breşele care s-ar fi putut ivi oriunde pe o linie atât de lungă.

Dacă opoziţia unită se hotărâse pentru a doua oară să înceapă discuţiile cu reprezentanţii URSS, ea tot nu voia să rupă legăturile cu anglo-americanii, în privinţa cărora continua să întreţină mari iluzii. Instrucţiunile lui Niculescu-Buzeşti către Duca se mărgineau a exprima speranţa «opoziţiei unite că doamna Kollontai va folosi influenţa pe care o are la Moscova pentru a înlesni ieşirea României din război». Ca şi cum bătrâna doamnă ar fi putut, de milă şi de dragul românilor, să-l influenţeze pe Stalin.

Duca se hotărî să grăbească negocierile şi se duse în seara de 25 mai acolo unde i se spusese că ar fi locuinţa particulară a lui Semionov, în cartierul Lidingö. Trebui să sune de mai multe ori până când o femeie speriată întredeschise uşa doar pentru a-i spune că stăpânul casei nu se întoarce înainte de ora două noaptea. Duca îşi lăsă cartea de vizită, pe care scrise că-l ruga pe Semionov să-i telefoneze a doua zi la orele opt. Telefonul sună la ora indicată: Duca era rugat să revină la Semionov la prânz. Fu primit cu o nedisimulată satisfacţie şi iarăşi pe fondul zgomotos al unui aparat de radio care difuza dansuri şi marşuri ruseşti.

La cererea consilierului român, Semionov îi telefonă doamnei Kollontai, apoi îşi luă rămas-bun, promiţându-i lui Duca să-i comunice ora şi locul întâlnirii pe care urma s-o stabilească bătrâna doamnă. Ambasadoarea URSS, pe care diplomatul român o vedea acum pentru prima oară, îl primi pe Duca a doua zi de dimineaţă, 26 mai, la orele 11, într-o «tristă cameră cu numărul 118 la Grand Hôtel din Saltjösbaden». Duca îl găsi acolo şi pe Semionov, în picioare alături de-o bătrânică destul de chircită, aşezată într-un scaun cu rotile de lângă fereastră şi având pe aproape fierul de frizat cu care-şi aranjase coafura; o veveriţă sărea prin cameră, oprindu-se din când în când pentru a prinde din zbor alunele pe care i le arunca stăpâna sa.

Respectând toate regulile unei perfecte discreţii, Semionov se retrase într-o cameră alăturată pentru a-i permite doamnei Kollontai să converseze cu musafirul său. Ca şi Nanu cu puţin timp înainte, Duca nu putu să nu remarce intensitatea privirii luminate de curiozitate pe faţa obosită a Alexandrei Kollontai. Aceasta îi sfătui pe prietenii lui Duca «să se mişte repede, foarte repede» pentru a profita de sentimentele iscate în opinia publică românească de intransigenţa anglo-americană şi de declaraţiile moderate ale URSS.

Ferindu-se să răspundă la întrebarea lui Duca despre comportamentul «lipsit de moderaţie» al Armatei Roşii în teritoriile deja cucerite, reprezentanta URSS dori să ştie dacă Uniunea Sovietică putea coopera cu regimul Antonescu. Duca fu de părere că o colaborare ar fi imposibilă cu mareşalul, dar că ministrul de Externe al acestuia ar fi, probabil, dispus s-o ia în seamă, chiar dacă opoziţia unită refuza orice compromis cu cei doi Antoneşti. După ce Duca o rugă pe doamna Kollontai să-şi folosească toată influenţa la Moscova ca să obţină condiţii acceptabile pentru români, Semionov reveni şi aranjă cu Duca modalitatea în care puteau avea loc viitoarele întâlniri.^[1]

În mijlocul acestor evenimente sosea la Stockholm, la 28 mai, Camil Demetrescu, primul curier trimis de la Bucureşti după întreruperea de două luni, aducându-i lui Nanu instrucţiunile, obiecţiile şi dorinţele lui Mihai Antonescu. Acesta îi împărtăşea intenţia sa de a acţiona singur în cazul în care mareşalul nu se va hotărî şi îi anunţa plecarea spre Cairo a unui al doilea emisar al opoziţiei, Constantin Vişoianu. La Bucureşti se credea că principele Ştirbei era prea bătrân pentru a putea conduce tratative rapide cu englezii şi că avea nevoie de sprijin.

Instrucţiunile lui Mihai Antonescu către cel de-al doilea delegat la Cairo nu erau de natură să grăbească negocierile: Nanu era rugat să aducă la cunoştinţa URSS că România nu putea ataca Germania şi nici nu putea lua în considerare plata reparaţiilor de război, căci «guvernul român nu poate crede că guvernul sovietic doreşte să condamne poporul român la o stare de sărăcie cronică»; urmând principiul dreptului la autodeterminare al popoarelor, la care Uniunea Sovietică se raliase solemn, guvernul român cerea ca un plebiscit să se ţină în Basarabia şi în Bucovina de Nord pentru a se decide dacă aceste provincii aveau să-i aparţină URSS sau României; Mihai Antonescu mai cerea ca noul guvern român să se stabilească într-o zonă delimitată, în care să nu i se permită accesul nici unei armate străine.

Nanu îi comunică acest răspuns lui Duca, a cărui reacţie a fost negativă. Aceste puncte nu puteau fi verificate de autorităţile de la Bucureşti. Duca socoti mesajul «întârziat, incomplet şi imprecis faţă de dezastrul cu care ne confruntăm».

Ca şi cum conflagraţia mondială nu ar fi provocat pierderi decât României, diplomaţii de la Bucureşti îşi imaginau că răsturnarea alianţei cu Germania i-ar aduce României recunoştinţa celor trei mari Aliaţi. Nici o menţiune despre comportamentul armatei de ocupaţie române în sudul URSS sau despre lagărele de exterminare din Transnistria.

Pe scurt, românii sperau să nu suporte nici o consecinţă a înfrângerii lor şi să-şi menţină frontierele din 1938, oferind în schimb o politică de bună vecinătate cu marea putere de la Răsărit. Toate punctele acestei oferte erau în contradicţie cu scopurile războiului dus de Uniunea Sovietică. Stalin urmărea să încaseze despăgubiri de război imense din partea tuturor agresorilor URSS, să-şi restabilească ţara cel puţin în interiorul frontierelor din 1941, obţinute datorită pactului Molotov-Ribbentrop, şi să înceapă instalarea în toate ţările menite a fi «eliberate» de Armata Roşie a unor guverne sub controlul ocupantului sovietic. Inclusiv în Polonia şi Cehoslovacia, aliatele Uniunii Sovietice.

Nanu şi Camil Demetrescu se străduiră să conceapă pentru doamna Kollontai un memoriu bazat pe ceea ce tocmai le comunicase Mihai Antonescu. Nanu deveni astfel autorul unei clauze menită să evite ca ofiţerii români să-şi murdărească onoarea atacându-l pe la spate pe aliatul din ajun. El le propuse sovieticilor să le acorde germanilor un interval de două săptămâni în care aceştia să evacueze fără luptă teritoriul românesc. Refuzul acestei condiţii de către germani trebuia să determine o ofensivă comună româno-sovietică imediată împotriva armatei germane.

Răspunsul sovietic a fost dat de Semionov în 48 de ore, la 31 mai^[2], sub forma unei comunicări verbale, pronunţată în limba germană, prin citirea unui text de 24 de rânduri pe care diplomatul îl păstră asupra sa. Prin aceasta, Semionov afirma că URSS nu era dispusă să modifice termenii armistiţiului transmişi în 12 aprilie lui Nanu. Problema Basarabiei era de «nediscutat». Doar chestiunea despăgubirilor putea, dacă va fi cazul, să fie uşor modificată în favoarea României. Totodată, Semionov adăuga că URSS nu avea nici o obiecţie la termenul de două săptămâni propus pentru retragerea trupelor germane prin memorandumul lui Nanu şi nici la trasarea unui teritoriu «liber de ocupaţie» în care aveau să se stabilească autorităţile române.

Nanu observă imediat contradicţia dintre condiţiile sovietice din aprilie, pe care Semionov le declara menţinute, şi ceea ce tot acesta adăuga acum. După ce promisese să ceară clarificări de la Moscova, Semionov veni să-l vadă din nou pe Nanu la 2 iunie: URSS accepta să-i acorde României statutul de ţară neutră în cazul în care trupele germane s-ar fi retras fără luptă şi se declara de acord ca o delegaţie română să se deplaseze la Moscova. Aceste condiţii, noi doar ca formă, mai dovedeau o dată că la Kremlin se dorea negocierea cu regimul Antonescu, nu cu opoziţia unită şi emisarii ei prooccidentali de la Cairo.

Pe 6 iunie, Semionov intra pentru prima oară în clădirea Legaţiei Române, dar neanunţat şi, apucând-o pe scara de serviciu, prin bucătărie. Aducea o telegramă de la Moscova, pe care, ca întotdeauna, se mărgini la a o citi. Telegrama preciza că delegaţia românească putea traversa liniile frontului pentru a stabili legătura cu comandamentul sovietic. Trebuia să anunţe, prin intermediul lui Semionov, momentul hotărât şi semnele de recunoaştere. Ministrul României a aflat cu surprindere tot atunci de la Semionov despre discuţiile care, după spusele acestuia, se derulau în Mexic între ambasadorul sovietic şi fostul rege al României, Carol al II-lea.^[3]

Presiunile subite exercitate de Semionov aveau şi o altă cauză: în ultimele zile ale lunii mai 1944 avusese loc un schimb de scrisori între premierul Churchill şi preşedintele Roosevelt.^[4] Corespondenţă secretă, dar care ajunsese la cunoştinţa lui Stalin. Consecinţele acestui schimb de păreri vor pune capăt oricăror speranţe ale oamenilor politici români. Dar oamenii politici, bineînţeles, nu aveau cum să fie la curent.

Primul text, expediat de Churchill către Casa Albă la 31 mai, afirma: «Au survenit de curând semne îngrijorătoare despre posibile divergenţe de concepţie între noi şi ruşi cu privire la ţările din Balcani şi în special la Grecia. De aceea i-am sugerat ambasadorului sovietic să ne punem de acord în privinţa metodelor practice, astfel încât guvernul sovietic să ia conducerea treburilor româneşti, în timp ce noi am prelua conducerea acelora care privesc Grecia, fiecare din cele două guverne [aliate] ajutându-l pe celălalt în ţările respective. Un asemenea aranjament ar iniţia o bună evoluţie, dată fiind situaţia militară actuală, deoarece România cade în sfera armatelor ruseşti, iar Grecia în aceea supusă Comandamentului aliat de sub ordinele generalului Wilson în Mediterana.» La 18 mai, ambasadorul sovietic i-a spus lui Eden că guvernul său a fost de acord cu această sugestie, dar că, înainte de a-şi da acordul final în această privinţă, ei [sovieticii] ar dori să ştie dacă fusese consultat sau nu guvernul Statelor Unite şi dacă acesta se declarase de acord cu acest aranjament.

«Sper», adăuga Churchill, «că veţi fi în măsură să binecuvântaţi această propunere. Bineînţeles, noi nu dorim să împărţim Balcanii în sfere de influenţă şi, dându-ne acordul, ar trebui să dăm limpede de înţeles că acesta s-ar aplica doar în limita condiţiilor de război şi că n-ar afecta drepturile şi responsabilităţile de care fiecare din cele trei mari puteri s-ar folosi în cursul negocierilor de pace şi, în continuare, în ceea ce priveşte întreaga Europă. Bineînţeles, acest aranjament nu ar antrena vreo schimbare în derularea colaborării dintre dumneavoastră şi noi cu privire la formularea şi executarea politicii aliate faţă de acele ţări [din Balcani]. Suntem totuşi de părere că aranjamentul propus acum ar reprezenta o modalitate utilă de a preveni orice politici divergente între noi şi ei în Balcani.»

Ambasadorul britanic la Washington, lordul Halifax, a prezentat propunerea lui Churchill secretarului de stat Cordell Hull, care s-a declarat împotriva creării sferelor de influenţă. Răspunsul lui Roosevelt, pus pe hârtie de Cordell Hull, i-a fost transmis lui Churchill la 10 iunie 1944. Preşedintele american respingea sugestia premierului britanic: «guvernul nostru nu doreşte să aprobe aranjamentul propus. Pe scurt, ne dăm perfect de bine seama că orice administraţie militară responsabilă, oriunde s-ar situa teritoriul pe care-l ocupă, va fi nevoită în mod inevitabil să ia deciziile cerute de evoluţia situaţiei militare, dar tendinţa naturală a unor asemenea decizii de a se extinde şi asupra altor domenii decât cel militar nu ar putea fi consolidată printr-un acord de tipul celui pe care îl sugeraţi. După părerea noastră, [un asemenea acord] ar duce cu siguranţă la persistenţa unor dezacorduri între dumneavoastră şi sovietici şi la împărţirea Balcanilor în sfere de influenţă, în pofida intenţiei declarate de a limita aranjamentul la probleme militare.

Suntem de părere că ar fi de preferat crearea unui organism consultativ menit să risipească neînţelegerile şi să restrângă tendinţa de formare a unor sfere [de influenţă] exclusive.»^[5]

Pe de o parte, americanii se arătau ostili creării unor sfere de influenţă - în concepţia lui Roosevelt, era vorba de o noţiune de tip colonial -, pe de altă parte, Churchill îşi dădea seama că Roosevelt propunea înfiinţarea unui organism consultativ între Aliaţi care exista deja. Roosevelt uitase, probabil, de Comisia Consultativă de la Londra, în care SUA şi URSS erau reprezentate de ambasadorii lor în capitala Imperiului Britanic, John Winant şi Feodor Gusev. «Uitarea» lui Roosevelt nu era cauzată doar slăbirii facultăţilor sale intelectuale, ci şi de faptul că îi displăcuse de la început tot ce fusese legat de înfiinţarea acelei Comisii Consultative. În primul rând fiindcă era rezultatul unei iniţiative pur britanice şi pentru că îşi avea sediul la Londra. Sovieticii nu putuseră refuza propunerea de înfiinţare a Comisiei Consultative, dar o acceptaseră în primul rând pentru a fi informaţi despre ideile aliaţilor lor anglo-americani, şi nu pentru a purta adevărate consultări. Cât despre ambasadorul american Winant, un democrat convins, care nu-i simpatiza pe sovietici, el a fost din ce în ce mai dezamăgit de lipsa de cooperare din partea guvernului său, până când, adus la disperare, s-a sinucis.

Aşa cum era de aşteptat, răspunsul american din 10 iunie l-a dezamăgit pe Churchill, fără însă a-l descuraja. Chiar a doua zi, 11 iunie 1944, a trimis o replică la Washington, adoptând de această dată argumentaţia opusă celei pe care o folosise pentru a-i convinge pe americani de necesitatea creării unei Comisii Consultative: «Primind răspunsul dumneavoastră nr. 557, am fost foarte îngrijorat. Orice acţiune comună este paralizată dacă fiecare trebuie să-l consulte dinainte pe fiecare despre orice. Mersul evenimentelor se va suprapune întotdeauna situaţiilor schimbătoare din această regiune a Balcanilor. Cineva ar trebui să aibă autoritatea de a pregăti planuri şi de a acţiona. Pur şi simplu, un comitet consultativ n-ar fi decât o perpetuă piedică, el va fi mereu depăşit în situaţii de urgenţă, prin schimburile de păreri directe între dumneavoastră şi mine sau între fiecare dintre noi şi Stalin. Situaţia din Grecia s-a îmbunătăţit foarte mult fiindcă am putut să dau mereu ordine, în mod constant, comandanţilor militari fără a trebui să fac uz de forţă sau măcar să ameninţ că o voi folosi.»

Urma fraza cu aranjamentul-cheie: «[...] Ruşii sunt de acord să ne lase să luăm conducerea treburilor greceşti.»

«Mi se pare acum că ruşii sunt pe cale să invadeze România cu mari forţe şi că vor ajuta România să ia înapoi de la Ungaria o parte din Transilvania.

Luând toate acestea în considerare, ar fi bine să urmăm o comandă unică, dat fiind că nici dumneavoastră, nici eu nu avem trupe acolo şi că ruşii, probabil, vor face acolo tot ce vor dori. Mai mult, sunt de părere că termenii lor sunt de bun-simţ şi chiar generoşi. Armata română a provocat pierderi grele trupelor sovietice şi a pornit la război împotriva Rusiei cu entuziasm. Nu văd nici un fel de problemă dacă ne vom adresa ruşilor oricând, pe orice temă, dar, vă rog [please], lăsaţi-i să continue în direcţia convenită, căci ei fac toată treaba.» «Toată treaba», adică lupta pe frontul româno-german. «Suntem un vechi aliat al Greciei... Regele Greciei şi guvernul Greciei s-au aşezat sub protecţia noastră.»^[6]

Arătând că Moscova nu excludea o întoarcere a lui Carol pe tronul României, Semionov îi ceru şi lui Nanu părerea. Diplomatul român îi răspunse că nu era în măsură să se pronunţe dar că atât guvernul, cât şi opoziţia unită vor fi ostile unei asemenea soluţii, iar ţara n-ar accepta niciodată un rege impus din exterior.^[7]

Comunicarea lui Semionov urmărea să-i convingă pe români că la Kremlin se lua în considerare orice variantă susceptibilă de a promova intenţiile URSS, că sovieticii nu ţineau deloc să restrângă numărul interlocutorilor lor români şi că erau în măsură să găsească şi alţi candidaţi la putere. Ministrul României îi transmise informaţia atât lui Mihai Antonescu, cât şi lui George Duca, prin care ea i-a fost comunicată opoziţiei unite. Cu această ocazie, Duca nota în jurnalul său dilema în care se găseau guvernul Antonescu, regele şi opoziţia unită, dat fiind că nici una dintre părţi nu voia să cedeze ţara supremaţiei URSS. «Moralul armatei este bun, cu toată lipsa de armament; bombardamentele [anglo-americane] sunt îngrozitoare şi, în teritoriile ocupate de ruşi, au început arestările şi deportările [...] românii se pregătesc cu ancestrala lor fatalitate să înfrunte un viitor întunecat.»^[8]

Nanu nota la rândul lui: «Nu mai avem rezerve militare, retragerea din Crimeea a fost un dezastru [...]. La Bucureşti dezordinea este la apogeu... Toate gările de triaj sunt distruse [...]. Ministerele sunt împrăştiate prin ţară, nimeni nu ştie unde [...]. Marele scandal este părăsirea Bucureştilor la fiecare alarmă aeriană de către toţi cei care au un automobil şi care blochează astfel străzile. Populaţia este indignată şi azvârle cu pietre din pavaj. Mareşalul îşi pierde timpul inspectând ţinuta soldaţilor... Aproape toată lumea pare resemnată la perspectiva unei stăpâniri ruseşti...»^[9] [...]

Note
1 Jurnal G. Duca, note din 26 şi 27 mai 1944.
2 Dosar F. Nanu, depeşă din 31 mai, nenumerotată. Această versiune poartă, într-adevăr, data de 31 mai, şi nu - aşa cum scrie acelaşi F.C. Nano în The First Soviet, op. cit. - pe cea de 2 iunie.
3 Jurnal F. Nanu, pp. 28-29; F.C. Nano, «The First Soviet...», op. cit., p. 252. Semionov spunea adevărul.
4 Roosevelt and Churchill. Their Secret Wartime Correspondence, Francis L. Loewenheim, Harold D. Langley şi Manfred Jones (ed.), Saturday Review Press, New York, 1975, pp. 502-504.
5 Roosevelt and Churchill..., op. cit., p. 527.
6 Cu atât mai mult cu cât Stalin, care se dovedea interesat de perspectiva «zonei» oferite în România (chiar dacă Churchill i-o propusese pentru o «perioadă de probă de trei luni»), se arăta conciliant pentru alte zone. Deşi, îi telegrafia el lui Churchill, «guvernul sovietic a constatat cu surprindere că nu fusese consultat asupra recentelor măsuri» luate de anglo-americani în Italia, «partea sovietică nu va ridica obiecţii» (Roosevelt and Churchill..., op. cit., p. 530).
Istoria a ţinut seamă de motivul lui Churchill în abandonarea către URSS a României şi a întregii Europe de Est, pentru că, în primul rând, el nu putea face altfel. Imperiul Britanic era la capătul puterilor. A încercat, este drept, mai târziu, să arunce vina pe americani, după cum se vede din următoarea mărturisire făcută secretarului său, sir John Colville, în ianuarie 1953, după ce generalul Eisenhower devenise preşedintele Statelor Unite: «Cum Eisenhower a câştigat alegerile, va trebui să scot bucăţi mari din volumul VI al Memoriilor (mele) de război [care vor apărea mai târziu]. Nu voi putea povesti cum au abandonat americanii vaste porţiuni ale Europei doar ca să le fie pe plac ruşilor şi nu voi putea vorbi despre neîncrederea cu care au întâmpinat ei atunci apelurile mele la prudenţă» (John Colville, The Fringes of Power. 10 Downing Street Diaries 1939-1955, Londra şi Toronto, Hodder & Stoughton, 1985, p. 658). Aceasta după ce atâta vreme Churchill fusese acela care îi împinsese pe americani spre ideea sferelor de influenţă.
7 Jurnal F. Nanu, p. 30.
8 Jurnal G. Duca, 7 iunie 1944.
9 Jurnal F. Nanu, pp. 29-30.