- Ce vârstă aveţi?
Tu ai spus 42. Sau poate ai spus 53. Sau era 48? Au trecut 22 de ani de la acea iarnă grea, fatidică, în care aveai 22. Faci calcule. Te-ai pierdut.
- Înălţimea şi greutatea?
- Un metru şi 80, cred. Greutatea, nu ştiu. Poate 70 de kilograme. Poate 58. Nu mai ştiu sigur.
- Fumaţi? Pauză lungă.
- Dintotdeauna. Doar Lucky Strike, îţi spui în gândul tău. Nu trebuie să îţi minţi doctorul. Fumez.
Bate ceva la calculator, cu o oarecare stângăcie. Te roagă să îţi dai cămaşa jos. Poţi să o agăţi în cuier. Rămâi dezgolit şi îţi priveşti ruşinat torsul. Câteva firişoare de păr încărunţite se agaţă cu disperare de pieptul tău. Ţi se vad coastele, ca la copii din Africa. Tors de om deja trecut şi neglijent. Rămâi drept în faţa lui, ca la un examen medical pentru recrutare. Te cântăreşte din cap până în picioare. Privirea i se opreşte asupra cicatricei. E o protuberanţă albă, de forma Madagascarului chiar sub plămânul stâng. E acolo din iarna aceea. Odată cu trecerea anilor, a crescut şi a devenit mai proeminentă.
- De unde aveţi acel semn, te întreabă vocea, cu vădită curiozitate?
- O rană veche, vine şi răspunsul.
- Ce s-a întâmplat?
- Un accident, răspunzi sec.
- S-a întâmplat demult?
- Da. În mintea ta însă, momentul e mai aproape ca niciodată. S-a întâmplat ieri, s-a întâmplat azi, o să se întâmple şi mâine.
Eşti rugat să te întorci cu spatele. Tresari un pic în momentul în care simţi degetele osoase ale doctorului, pe umărul tău. Nu mai eşti obişnuit cu atingerile umane. Urechea fină a stetoscopului începe să se lipească pe spatele tău.
- Inspiraţi. Tare! Ţineţi aerul în plămâni. Expiraţi. Din nou, vă rog. Acum respiraţi normal.
Ai impresia că bătrânul respiră şi el în ritmul tău. Pentru o clipă, crezi că ar putea fi empatic cu tine. Eşti hipnotizat de zgomotul stetoscopului care plescăie când se lipeşte de pielea ta. Doctorul aude acum înăuntrul tău. Poate ar trebui să îi spui că de câteva săptămâni nu mai respiri normal. Fiecare porţie de aer a devenit o povară. Aerul îţi intră greu în plămâni şi transpiri abundent. Te trezeşti în toiul nopţii, în pragul sufocării. Deschizi fereastra larg şi îţi aprinzi o ţigară, dar eşti cuprins de un acces de tuse puternică. Scuipi sânge. Poate ar trebui să le laşi. O mulţime de posibilităţi.
- Mulţumesc, puteţi să vă îmbrăcaţi la loc.
Te conformezi ca un copil ascultător. În timp ce îţi închei nasturii de la cămaşă, auzi din nou clămpănitul sacadat al tastelor. Medicul devine, în ceea ce te priveşte, aproape omniscient. Între timp, îţi zăreşti chipul într-o oglindă, obosit şi lipsit de vlagă, aşa cum l-ai păstrat din iarna aceea. Obrajii supţi, cearcăne grele şi barba deja căruntă, veche de câteva zile. Te uiţi cu atenţie în ochii tăi. Ei sunt singura amintire care ţi-a rămas de la ea. Ei te fac să pari viu. Când făceaţi dragoste, voia mereu să o priveşti în ochi. Mereu cu lumina aprinsă şi întotdeauna cu ochii deschişi.
- Vă rog să luaţi loc din nou, se aude vocea puţin iritată a medicului. Sunteţi bine?
- E în ordine, îi spui tu. Îţi ceri scuze.
- Vreau să vorbim puţin despre analizele dumneavoastră. Aţi făcut la noi analizele de sânge şi o radiografie la plămâni. Pare deja plictisit. Într-o viaţă anterioară, pare să fi fost impiegat într-o gară de la marginea lumii.
- Aşa este, îl aprobi tu, din nou ascultător.
Analizele de sânge nu au ieşit bine. Urmează o serie de cuvinte: CYFRA 21-1, valori ale nivelelor serice, afecţiuni maligne, carcinom cu celule mari nediferenţiate, VSH. Unele analize trebuie refăcute. Nimic nu este cert în acest punct. Sunt doar cuvinte, îţi spui. Încerci să îţi aduci aminte tot ceea ce ştiai despre sânge. Compus din leucocite şi hematii. Circulă prin corp şi ştie totul despre tine. În imaginile cu corpul uman, sângele încărcat cu dioxid de carbon e albastru, iar cel care transportă oxigen e roşu. În momentul în care corpul tău e străpuns de un corp contondent, să zicem un glonţ, el începe să se scurgă afară din tine. Al ei era roşu închis, fierbinte. Atâta îţi mai aduci aminte. De dincolo de pereţi, ajunge la urechile tale un ţipăt de pescăruş înfometat. Un pescăruş la sute de kilometrii distanţă de mare. Sirena unei ambulanţe. Claxoane. Lumea de afară. Viaţa.
- Aş vrea să ne uităm puţin şi peste radiografia dumneavoastră. Când aţi făcut-o?
- Zilele trecute. De ce, întrebi tu nedumerit.
- Aş vrea să o refaceţi. Dacă vă uitaţi cu atenţie aici....
Doctorul îţi arată în contra-lumină o radiografie. Te uiţi acum înăuntrul tău. Ai mai văzut radiografia asta cândva. Erai pe un pat de spital şi un domn îmbrăcat în pardesiu şi fular negru, care semăna cu Humphrey Bogart, îţi arăta gaura din plămânul stâng. Nu prea aveai şanse. Era poate mai bine să mărturiseşti tot. Ce căutaţi voi acolo, cine vă adusese, cine era ea? Era pastorul acela mincinos? Distingi urma vagă a doi plămâni. Totul e în ceaţă. Ţi se arată cu pixul o pată mare, neagră, la baza plămânului stâng. Pata poartă denumirea de carcinom. Nimic nu este însă sigur. Din nou, cuvinte. Ar fi bună o bronhoscopie, un RMN, poate mai sunt locuri săptămâna aceasta. Privirea ta se pierde în cabinetul auster. Un cuier cu un halat alb. Linoleum crem. Un paravan dincolo de care nu se ascunde nimeni. Pata neagră dispare acum într-un plic cu sigla clinicii. Deocamdată e acolo, frumos sigilată. Încă mai ai timp.
- Cauzele ar putea fi multiple. Vocea îşi recită ultimele replici. Fumatul ar fi una dintre ele. Alta ar putea fi azbestoza. Aţi lucrat vreodată în medii cu azbest? Ce profesie aveţi?
Eşti profesor. Istorie. Nu ai de-a face cu azbestul, doar cu trecutul. Trecutul mereu recurent şi poate la fel de toxic.
- Aţi avut şi alte afecţiuni în trecut? Cicatricea, de exemplu? Scurt moment stânjenitor de linişte.
Mereu cicatricea. Mereu dureroasă. Mic pandativ din piele stratificată, e acolo încă din acea iarna însângerată, incertă şi mereu vie în mintea ta. Ai vrea să îi povesteşti, însă nu ai suficientă forţă. Nu ai mai povestit nimănui până acum. Dacă ar fi totuşi să îi povesteşti, i-ai spune că tu nu ai vrut ca ea să vină cu tine, ai implorat-o să rămână închisă în cameră, însă ea nu te-a ascultat. Era prea încăpăţânată ca să o facă şi tu iubeai asta la ea. Umblau zvonuri cu oameni răpuşi de gloanţe şi cadavre plutind pe Bega şi ai fi vrut ca ea să rămână acasă, aşteptându-te în timp ce tu te jucai de-a eroul. Însă ea nu voia să te lase singur. Îi era teamă că nu o să te mai vadă niciodată. Un grup mare de oameni se adunase în faţa căminului vostru şi striga cu toată forţa: Să scoatem studenţii! Uniţi-vă cu noi! Uniţi-vă cu noi!, în timp ce voi stăteaţi închişi acolo pe dinăuntru. Cuprinşi de un entuziasm nebun, aţi tras pe voi câteva rânduri de haine, în cazul în care aveau să vă bată şi aţi sărit pe geam de la etajul 1. Aţi alergat hipnotizaţi spre mulţimea agitată şi v-aţi pierdut în mijlocul străzilor învolburate. În aer, plutea un soi de nebunie. Ţinându-vă de mână, v-aţi alăturat unui grup de tineri care înainta cu paşi repezi spre Podul Decebal. Unul dintre ei flutura un steag cu o gaura în mijloc. O pată neagră pe un fond galben. Străzile au început să se umple de lume. Ea ţi-a cerut la un moment dat să o ridici pe umeri. S-a uitat în jur, cu mâna făcuta căuş la frunte şi a exclamat, cu vocea frântă de emoţie: Câtă lume! Lucruri minunate or să se întâmple! O să fim în sfârşit, liberi! Ai putea să îi povesteşti asta, însă medicul te priveşte puţin nedumerit. E interesat tot de nenorocita asta de cicatrice. Îţi bagă iar în faţă radiografia scoasă din plicul sigilat. Vezi pata aceea ştearsă, de la baza plămânului stâng? Există şi acolo o cicatrice. O cicatrice care nu s-a vindecat bine. Cicatricile de la exterior au corespondenţe şi în interior, ca într-o oglindă.
- De unde o aveţi? O aveţi de mult? E posibil ca ţesuturile pulmonare să nu se fii vindecat bine şi din acest motiv să fii apărut şi acest neoplasm...
Aici se opreşte. Eşti la rândul tău, nedumerit. Sau nu mai eşti deja în lumea asta. Medicul e puţin sceptic în privinţa ta. Poate că nu eşti sănătos la cap. Poate nu înţelegi ce ţi se întâmplă. Din nou, o mulţime de posibilităţi. Încă nu s-a terminat cu întrebările:
- Aţi venit însoţit? Aici tu tresari, ca şi cum ai fi fost prins pe picior greşit.
- Nu, îi răspunzi tu puţin încurcat. Am venit singur. Cu taxiul, de fapt.
- Sunteţi căsătorit? Aveţi familie?
- Nu sunt căsătorit, îi spui pe un ton sec.
Deşi o să o ţii doar pentru tine, ai vrea să îi spui medicului că dacă ai fi fost căsătorit, pe ea ar fi chemat-o Codruţa, ar fi avut părul roşcat, ochii verzi şi umerii pistruiaţi. Tu ai fi fost profesor de istorie şi ea ar fi fost scriitoare de cărţi pentru copii. Sau poate ar fi fost doctoriţă de copii. Deşi o fire veselă, cu siguranţă că poeta ei preferată ar fi fost Silvia Plath. Ce v-ar fi plăcut cel mai mult ar fi fost să faceţi dragoste dimineaţa şi să fumaţi în pat. Aţi fi avut şi o fetiţă care ar fi moştenit ochii tăi şi pistruii ei. Cu siguranţă că ar fi chemat-o Ana şi şi-ar fi dorit să fie balerină, la fel ca bunica ei. Şi după aceea, cu siguranţă că şi-ar fi dorit şi un băieţel. La cum o ştiai tu pe ea, cu siguranţă că l-ar fi chemat Tom degeţel şi toţi copiii ar fi râs la şcoala de numele lui. Toate astea ar fi fost posibile dacă nu aţi fi fost în ziua aceea pe pod. Toate astea ar fi fost posibile dacă nu ar fi existat cicatricea. Dacă nu ar fi existat soldaţii de la capătul podului, care au început să tragă în voi, fără niciun fel de avertisment. Mulţimea a început să ţipe şi oamenii au început să cadă la pământ în jurul vostru.
- Vă recomand să mai refacem analizele şi...
Tu ai prins-o de mână şi aţi început să alergaţi, în timp ce amândoi strigaţi: Moarte comunismului! Moarte dictatorului! În jur, lumea ţipa, plângea, murea.
- După aceea să ne facem o idee clară asupra stadiului în care se află boala...
La un moment dat, ea a căzut la pământ. Îţi aduci aminte cum părul roşcat s-a întins ca un evantai pe caldarâm. În jurul tău, totul a încremenit. Oamenii, ţipetele, gloanţele, ziua de decembrie, dorinţa de libertate, viaţa... Te-ai aplecat spre ea şi ai întors-o cu faţa spre cer. Ai strigat: Nu! Nu! Nu! Era liniştită. Prin buzunarul de la piept, viaţa începuse deja să o părăsească. Te-ai ridicat şi ai început să urli după ajutor. Nu te auzea nimeni. Soldaţii continuau să tragă. Unii din ei plângeau şi trăgeau în mulţime. O femeie în vârstă, cu garoafe şi lumânări în mână, s-a aşezat lângă ea şi i-a aprins o lumânare, mângâind-o pe păr.
- Şi în funcţie de asta, să găsim cea mai bună formulă de tratament şi să vedem cum reacţionează corpul dumneavoastră la el...
Tu ai continuat să urli. Ai strigat la femeie să plece de lângă ea. Ai strigat la soldaţi să nu mai tragă. Ai strigat la Dumnezeu să vă ajute. Nu îl rugasei niciodată nimic pe El. Ai tot strigat până când ai simţit o înţepătură puternică sub plămânul stâng. Ceva cald a început să se prelingă pe sub straturile de haine. Te-ai aplecat spre ea, ţinându-te de burtă. Ai luat-o în braţe, ai sărutat-o şi după aceea s-a făcut frig şi întuneric.
- Însă este foarte important în acest moment să renunţaţi la fumat şi să încercaţi un regim alimentar cât mai sănătos, şi mai ales să...
Nu îţi mai aduci aminte câte zile ai stat în întuneric. Când te-ai trezit, acelaşi Humphrey Bogart veghea la căpătâiul tău. La început, ai crezut că a venit acolo să te omoare. Nu eraţi decât voi doi în salonul friguros. L-ai întrebat unde e ea. A rânjit şi s-a aplecat spre urechea ta: a plecat la Bucureşti, băiete. Au luat-o cu un camion frigorific. Au luat-o ca pe un animal, băiete, la grămadă, cu alţii ca ea. Ai simţit miros de tutun şi moarte în respiraţia lui. S-a ridicat şi a îndepărtat cearşaful cu care erai acoperit. Tot pieptul iţi era bandajat. Fără să se uite la tine, a început să îţi apese cu putere pe rană. Bandajul s-a înroşit şi tu ai început să plângi. Plângeai în hohote. Ai plâns într-una, până când s-a făcut din nou frig şi întuneric.
- Mai ales să vă păstraţi optimismul, iţi spune doctorul, ca o îmbărbătare, în timp ce te conduce spre uşă. Îţi întinde mâna cu degetele osoase, privind înspre sala de aşteptare care se umpluse deja.
Când ajungi afară, ochii îţi sunt deja plini de lacrimi. Auzi din nou pescăruşii, voci de femei tinere, claxoane, aparate de aer condiţionat, clinchete de tacâmuri şi în tot acest timp, continui să plângi.
***
PrezentareSunt Cristian Boricean, m-am născut în urmă cu treizeci şi unu de ani şi am absolvit Facultatea de Filosofie la Cluj-Napoca. Nu mi-am dorit dintotdeauna să scriu poveşti şi mărturisesc că, în adolescenţa timpurie, mi-aş fi dorit să fiu meteorolog sau mecanic de locomotivă, însă pot să afirm cu certitudine că am iubit dintotdeauna poveştile, mai ales cele bine spuse, cele care reuşeau întotdeauna să fie mai reale decât realul.
În primul an de liceu, l-am descoperit pe Kafka. A fost pentru mine un soi de epifanie, vorba lui Joyce (pe care l-am descoperit un pic mai târziu), şai de atunci, nu m-am mai oprit din citit. Am citit organizat, sârguincios, la normă, ca un mic emul, cu o râvnă în care erau amestecate sentimente contradictorii: admiraţie, invidie, neputinţă...
Am scris foarte puţin până acum. În mintea mea însă, am scris deja sute şi sute de poveşti. Toate aceste sute de poveşti aşteaptă să fie scrise, să primească un corp cu care să se arate în faţa lumii. Acest lucru ar trebui să îmi ocupe mulţi ani de acum înainte, iar cursul de creative writing al Asociaţiei Control N a fost un prim pas în acest demers plin de pericole, momente de ruptură, mici extazuri şi multe ore de trudă asiduă dar izbăvitoare.
Cursul de Creative Writing Punct... a fost organizat de Asociaţia Culturală Control N în perioada 22 ianuarie - 26 martie 2013 şi susţinut de scriitorul Cristian Teodorescu. Povestirile scrise de participanţii la acest curs vor putea fi citite în fiecare sîmbătă în această rubrică. Unul dintre participanţii la acest curs, Cristian Boricean, autorul povestirii din această săptămână, a primit bursa LiterNet, care constă în posibilitatea de a publica 15 povestiri pe LiterNet în 2013.