... pentru mine

Citesc Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri, de Radu Paraschivescu. Am început-o azi noapte, când am visat urât. Îmi trebuia ceva, să mă dreg. E o carte frumoasă. Ţi-ar plăcea şi ţie. (Am atâtea cărţi pe care am promis că ţi le trimit... îmi e şi ruşine!).
Am adormit socotind câte ore mai sunt până se face şi la tine ziua ta. La mine era deja.
Eu vorbesc foarte prost la telefon (n-ai zice, nu? Adică... am făcut la interviuri prin telefon de mi s-a acrit!). E adevărat. La fel cum e că o foaie de hârtie expusă public îmi dă mai mult curaj decât una care mă aşteaptă să o umplu pentru o singură pereche de ochi. Presiunea e mai mare şi mă fâstâcesc. E cam aiurea, nu?
Ştiu.
Dar trebuie să-ţi spun nişte lucruri despre mine.
Unul ar fi că le urăsc pe Zânele Disney pentru că, în ultimul episod, Tinkerbell a fost fugărită de şobolani cu ochii roşii, fosforescenţi. Nici nu eram în camera. Atât am auzit-o zicând, mami?, şi am ştiut că s-a speriat. Pe bune, acum... mi se pare incredibil! Şobolanii şi lupii au fost teroarea copilăriei mele (deşi nu cred că am văzut vreunul, până foarte târziu). Ţie îţi era teamă de şerpi şi de lilieci (mai ştii?). Mie nu mi-a trecut complet - când sunt foarte obosită, încă mai visez o haită de lupi care invadează Şcoala 49! Sound-ul meu, pe vara asta, e Mumford and Sons - The Ghosts That We Knew. În fiecare an am un sound al verii. Primul a fost de pe casetele noastre cu Edith Piaf, dar nu mai ştiu dacă al meu era Milord sau Les prisons du roi. Vara următoare a fost Indian Summer, cu The Doors (de la tine... Paranteză: tu ştii că a murit Ray Manzarek? Era născut în '39. Mda, şi John Densmore a scris o carte...). Până acum vreo zece zile am crezut că sound-ul meu de anul ăsta e altul, o piesă pe care o cânta Etta James, dar nu, ăsta e. Nu mai am nicio îndoială.
Culoarea mea e tot albastru. A ta e tot verde oliv?
Mai am lucruri să-ţi zic... nu am citit ultima carte pe care mi-ai adus-o, Timpul ce ni s-a dat, memoriile lui Annie Bentoiu. O am mereu în preajmă şi am început-o de o sută de ori, dar după trei pagini mă trezesc gândindu-mă numai la tine. Suntem amândouă, în grădina copilăriei noastre (nu mai trec pe-acolo, de când ai plecat, dar abia aştept să intrăm amândouă, când o să vii), s-au copt strugurii şi tu-mi zici "îţi plac daliile? Să nu-ţi placă! Sunt flori de mort" şi mie nu-mi plac, pentru că eu te ascult, aşa cum te-am ascultat şi când mi-ai spus să nu mă uit în ştiubei, că sunt mică şi pot să cad. "Tu nu eşti mică?", "Nu, că eu m-am mai uitat. Da' te trage înăuntru! Să nu te uiţi!"
Să ştii că m-am uitat o dată, pe furiş, fără tine, şi mi s-a făcut aşa de frică încât mi-au clănţănit dinţii! Patru ani să fi avut? Cinci?...
Am găsit poza aia cu noi două, mici. Cred că e una din foarte rarele poze în care nu sunt hlizită. Tu eşti tunsă bob. Eu am o brăţară a mamei la mână. Ne-o dăduse să ne jucăm cu ea, să nu ne plictisim şi ne-a zis că e chihlimbar. Eu am înţeles că asta e o culoare, chihlimbar... E frumoasă poza şi mi-a părut aşa de rău că am tăiat-o prost, în Picasa şi, din greşeală, am şters originalul scanat şi nu-l mai găsesc. Am tăiat multe poze şi le-am salvat bine, trebuia s-o stric eu tocmai pe asta!
Dar am s-o găsesc şi am s-o pun în Larousse-ul de la tine. Îmi e foarte drag. Ca şi ultimul desen, cel cu trunchiul de copac neterminat. Ştii cât e de frumos? Miroase a lavandă. Am presat un bucheţel între pagini.
Am o colecţie mare de vederi pe care nu ţi le trimit, pentru că nu reuşesc să le scriu. Majoritatea sunt foarte vesel colorate şi ajung la Maria. Ea se bucură şi mă întreabă "Carte?". Eu zic că da şi i le dau ei. Citim pozele împreună.
Lasă că iau alta, mă gândesc. Şi chiar iau alta, dar nu o scriu. Ai să primeşti, însă, într-o zi, un plic de la mine, chiar dacă o fi să-mi clănţăne dinţii când îl duc la Poştă.
Florile ei preferate, acum, sunt păpădiile, pentru că zboară când sufli în ele, ca fluturii.
Mie îmi plac cel mai mult albăstrelele, anul ăsta. Nu cred că e un lucru pe care să-l mai fi spus cuiva.
Nu mai ştiu care e tabloul tău preferat. Ultima oară când am vorbit despre asta era Rondul de noapte, de Rembrandt, deşi pictorul tău favorit rămăsese, în continuare, Şîşkin. Eu nu am un tablou preferat în momentul ăsta, dar când o să am să-ţi spun.
E un an şi o lună între noi.
"Şi un Ocean", ai spune tu.
Aşa e.
Dar vrei să-ţi spun ceva? Distanţa dintre oameni vine din poveştile pe care nu şi le spun. Din lucrurile pe care nu le împart. Din lacrimile şi râsetele care nu sunt ale amândurora.
Şi încă nu s-a născut Oceanul ăla care să mă ţină departe.
Te pup. S-a făcut ziua ta, a noastră, şi la tine. Să creştem mari!