O partitură a sincretismelor şi sinesteziilor

Citiţi un fragment din această carte.


1. Peter Høeg şi identitatea daneză
 
Peter Høeg a "izbucnit" între numele de prim rang ale literaturii contemporane universale în 1992, odată cu publicarea romanului Cum simte domnişoara Smilla zăpada[1]. Scris cu nerv şi lirism, petrecându-se în lumea enigmaticei Thule (Groenlanda, Marea Nordului), cu personaje neobişnuite, în căutarea unor taine ţinând deopotrivă de arhetip cât şi de realitatea contemporană, romanul a atras atenţia publicului şi criticii, fiind ecranizat în 1997 de August Bille[2] într-un film de succes. Mulţi au pus acest impact pe seama unor teme New Age, vehiculate intens în zilele noastre, precum rezolvarea "stării apocaliptice" a omenirii prin întoarcere la spiritualitate, trezirea conştiinţei, ecologism, holism, feminism, ş.a , precum şi pe seama alăturării ezoterismului subiacent unor teme de science-fantasy, de "călătorii extraordinare", fără a renunţa totuşi la structura şi stilul alert de roman "poliţist". Realitatea e însă că scriitura lui Peter Høeg reia, integrându-se perfect în tot ce înseamnă "modă" actuală, trăsături specifice danităţii, a căror evocare e necesară pentru a înţelegerea operei[3].
 
Prin tradiţie, danezii, cu educaţia grundtvigiană[4] în sânge, sunt neîncrezători în tot ce înseamnă excepţie, fantezie exagerată, talente sau capacităţi speciale; crescuţi în spiritul "legilor lui Jante" formulate de către scriitorul norvegian Aksel Sandemose[5] (care reprezintă o definiţie de neocolit în lecturile despre aceste meleaguri, făcând din "noi" - motiv de mândrie şi considerând eul un "nimic fără "noi"), danezii au un rol aparte în civilizaţia nordică. În ciuda declaratei modestii şi "platitudini" declarate, a modului de a fi activi în comunitate, au o melancolie subiacentă care îi face să viseze neîncetat la hygge, starea plăcută cu poveşti din jurul lumânărilor aprinse, şi nu dispreţuiesc "expansiunea înăuntru", care a început în urma războaielor napoleoniene. În 1814 danezii au fost nevoiţi să renunţe la Norvegia şi să încheie pace cu Suedia, pierderile teritoriale instaurând la nivel naţional atmosfera de depresie[6] şi retragere în sine; a urmat însă "epoca de aur" a concentrării asupra conturului spiritual, asupra muzicii, picturii, literaturii. Datorită teologului Grundtvig, convins că evoluţia unui popor depinde nu numai de credinţa sa, ci şi de educaţie, s-a impus aşa-numita folkeoplysning[7] - pe care, într-un fel, Peter Høeg o continuă prin romanele sale marcate de convingerea în posibilităţile de transformare a conştiinţei. Grundtvigiene sunt interesul său pentru vechile mitologii[8], un evident optimism faţă de posibilităţile oamenilor de a evolua, acceptarea orientărilor politice şi religioase de orice natură, interesul pentru ecologism. Modelul etic şi social grundtvigian, care a schimbat definitiv spiritul danez, poate fi regăsit în convingerea lui Peter Høeg că schimbarea începe cu fiecare individ, că muzica şi sentenţiile pot avea un rol hotărâtor în modificarea personalităţii.
 
Şi totuşi, Epoca de Aur daneză (Guldalderen) nu a întărit doar egalitarismul. "Izbirea de Europa", care a produs "întoarcerea spre lăuntru", spre autocunoaştere, autodefinire, a deschis şi calea interesului pentru inventivitate, talent. "Suntem înconjuraţi din toate părţile de apă şi am pierdut toate războaiele..." spune poetul Klaus Rifbjerg. O lume a melancoliei şi a lipsei de neobişnuit - "dar dintr-o dată lumina se schimbă, în aer pluteşte o melodie, mirosul mării şi o mierlă cântând pe acoperiş..."
 
Hans Christian Andersen, povestitorul care, pe lângă sufletul de poet, mai avea şi un altul, de jurnalist şi reporter, scria, pornit la 1840 într-o călătorie prin Europa[9]: "Nu se vede totul la fel de bine de jos! Urcaţi muntele! Lăsaţi aerul proaspăt al înălţimilor să adie, bucuraţi-vă deopotrivă de ceea ce e măreţ afară şi frumos acasă!" Munţii ca simbol al năzuinţei, ai dorului de călătorie, de aventură, preocuparea pentru ecologism şi biserica-natură, ironia - det danske grin, "rânjetul" danez - ca metodă de a contrabalansa exaltarea şi vorbele mari, interesul pentru orient şi alte religii, toleranţa şi intuiţia politică[10], toate aceste trăsături pe care Andersen le-a alăturat spiritului danez pot fi regăsite şi în scrierile lui Peter Høeg. De altfel, în Fata tăcută apar deseori referinţe la basmele acestuia. De exemplu, vorbind despre mitologia nordică, ("Vølven. Vrăjitoarea din Amnarul lui H.C.Andersen. Hetaira pe care a izbit-o Marpa") autorul ţese un întreg joc de sensuri în jurul personajului Ole Lukøje, care aduce somnul desfăcând asupra copiilor o umbrelă pentru vise, dar care şi un frate cu acelaşi nume, venind o singură dată, Moartea.
 
Referinţele høegiene nu ocolesc nici scrierile filozofice ale lui Kierkegaard. În Fata tăcută, Kierkegaard e invocat ca personaj din umbră, chiar dacă nu lipseşte uneori ironia. "Ar fi trebuit să fie de faţă". "Kierkegaard scrie undeva că nu trebuie decât să mergi înainte şi toate merg ca pe roate. Ar fi trebuit să fie şi el de faţă în seara aceea." "La începutul lui Sau-sau, Kierkegaard scrie că, între simţuri, favoritul său e auzul. Îşi putea îngădui să scrie aşa ceva, fiindcă la jumătatea secolului al nouăsprezecelea nu fusese inventat interfonul. Ar fi trebuit să fie de faţă în seara asta. Instalaţia de amplificare sfârâia ca un curcan la cuptor".
 
În 1946, dramaturgul Kjeld Abell descrisese danitatea ca pe o cetate de mătase, în piesa Silkeborg (chiar aşa se traduce numele acestui oraş care există în realitate, şi pe care îl aminteşte şi Peter Høeg). Mătasea pe care nici un duşman nu o poate învinge: la prima vedere moale şi mlădioasă, se umflă în furtună, devine o apărătoare puternică precum flamura victorioasă care mătură totul în jur. În vreme de război danezul e brav, în vreme de pace e negustor sau ţăran plin de umor, sceptic faţă de autorităţi şi cuvinte mari, gata să ochească ocaziile, dar nu totdeauna investind energie pentru a le exploata. Personajele lui Peter Høeg transmit la rândul lor această viziune asupra Danemarcei. Toţi sunt egali, indiferent de starea socială, vârstă, chiar dacă sunt minoritari - şi, evident, minorităţile sunt un subiect de neocolit în zilele noastre[11]. Chiar dacă există excepţii, fenomene neobişnuite - precum fata cu puteri îngereşti, clovnul iluminat sau maica mireană cu centură neagră de aikido din Fata tăcută - autorul are mereu grijă să atragă atenţia asupra riscurilor: "Dar e un efort. Victoriile noastre sunt la fel. Şi suferinţele. Încearcă o clipă să simţi uşurarea din ceea ce e obişnuit". De aceea, indiferent de anvergura fanteziei din cărţile høegiene, personajele se tutuiesc (în zilele noastre danezii aproape că nu mai folosesc vechile formule de politeţe, decât la Curtea regală; daneza a devenit aproape o limbă în care nu mai există decât persoana a doua singular.)
 
"Caracterul marinăresc" danez, deseori luat peste picior (după bombardarea flotei, în 1807, de către englezi, s-a pus serios întrebarea "ce înseamnă să fii danez fără flotă şi fără Norvegia"), apare şi la personajele lui Peter Høeg - de altfel, el însuşi a fost marinar în tinereţe.
 
Nu în ultimul rând, umorul, care îndulceşte şi cele mai acute situaţii, e o caracteristică daneză la care autorul Fetei tăcute recurge spre a relaxa naraţiunea exact în momentele cele mai neverosimile. Şi în Sau-sau de Kierkegaard, personajul A cere ca suprem dar din partea zeilor sa aibă mereu râsul de partea sa, iar zeii aprobă, râzând. [12]
 
2. Viaţa, opera lui Peter Høeg
 
Peter Høeg s-a născut la Copenhaga, la 17 mai 1957. Deţine o licenţă în literatură de la Universitatea din Copenhaga (1984). Înainte de a fi scriitor a avut experienţa vieţii de marinar, balerin şi actor, a practicat alpinisul şi scrima, a călătorit în toată lumea, până într-un moment în care - după cum spune el însuşi - a realizat că adevăratul sens al călătoriilor e spre lăuntru, spre descoperirea propriului sine. Debutul scriitoricesc a avut loc în 1988, la editura Rosinante[13] cu povestirile Forestilling om det Tyvende århundrede (Reprezentare despre secolul al XX-lea, carte tradusă şi sub titlul Istoria viselor daneze), la care autorul a lucrat, după spusele sale, şase ani, revăzând fiecare capitol de douăzeci de ori şi renunţând la sute de pagini.
 
Volume publicate:
Forestilling om det Tyvende århundrede (Reprezentare despre secolul al XX-lea), 1988
Fortællinger om natten (Povestiri despre noapte), 1990
Frøken Smillas fornemmelse for sne (Cum simte domnişoara Smilla zăpada) 1992.
De måske egnede (Cei poate potriviţi), 1993
Kvinden og aben (Femeia şi maimuţa), 1996
Den stille pige (Fata tăcută), 2006
Elefantpassernes børn (Copiii paznicilor de elefanţi ), 2010.
 
Debutul în proză scurtă şi următorul volum de povestiri, Fortællinger om natten (Povestiri despre noapte), 1990, cu întâmplări petrecute toate în aceeaşi noapte, 19 martie 1929, deşi în locuri diferite: poveşti de dragoste sau despre viaţa unor artişti, cu atacuri la convenţionalismul vieţii daneze - i-au adus lui Peter Høeg reputaţia de mare stilist. Succesul la critică a fost încununat de câteva premii (de la cel de literatură al ziarului Weekendavisen, 1988, la cel al autorilor de romane poliţiste din Scandinavia, 1992, la premiul Criticilor, 1993, bursa Herman Bang, 1993, Laurii de aur, 1994, sau premiul Silver Dagger, 1994).
 
Dar adevăratul succes de public, în plan internaţional, s-a consolidat după apariţia romanelor sale. Frøken Smillas fornemmelse for sne (Cum simte domnişoara Smilla zăpada, 1992), ecranizat în 1997 de August Bille, l-a propulsat pe Peter Høeg printre cei mai apreciaţi autori contemporani.
 
De måske egnede (Cei poate potriviţi, 1993 - tradus şi sub titlul Marginalii), roman din lumea adolescenţilor neadaptaţi la convenţionalitatea unei şcoli private din anii '70, în care critica a descifrat şi un autoprtret høegian, descrie lumea provincială, închisă, a copilăriei daneze şi lansează tema compasiunii, reluată ulterior.
 
Prin Kvinden og aben (Femeia şi maimuţa, 1996) apare, dincolo de povestea de dragoste între o femeie şi un cimpanzeu neobişnuit, amintind oarecum de zeii din Planeta maimuţelor, ideea că evoluţia interioară - animalul care devine om - poate avea loc şi în mijlocul tumultului vieţii, nefiind necesară izolarea, ci doar concentrarea şi o viaţă dusă năzuind Binele.
 
Peste zece ani, Den stille pige (Fata tăcută, 2006), thriller spiritual, reia tema transformării la alt nivel: al omului devenind zeu. Prin povestea clovnului care descifrează lumea prin sunete şi porneşte în aventura salvării unor copii cu capacităţi suprasenzoriale, capabili să schimbe realitatea. Realismul magic al scriiturii aduce laolaltă oameni, haruri stranii, muzici, înţelepciuni sincretice, fără ca romanul să renunţe la densitatea şi tensiunea acţiunii, nici la ironie şi umor.
 
Elefantpassernes børn (Copiii paznicului de elefant ), 2010, roman pornind de la maxima indiană: "Vrei să fii prieten cu un paznic de elefant? Atunci asigură-te întâi că ai loc pentru elefant", continuă această linie a umorului şi fanteziei, dar într-o manieră stilistică diferită.
 
Despre viaţa lui Peter Høeg nu se ştie prea mult, autorul cultivând, declarat, un mit al retragerii din viaţa publică şi al izolării. Dă rareori interviuri, iar când o face, spune mereu că e important să faci o pauză, să contempli timpul ieşind în afara lui - că o carte e un fenomen lent, în comparaţie cu viteza societăţii[14]. Modest, nu se consideră "un simbol danez", cum a fost numit de critica internaţională, declarând în puţinele interviuri pe care le-a dat că îşi vede rolul, dincolo de scrierea cărţilor, în viaţa de familie (educarea propriilor copii) şi căutarea unei ţinte spirituale. După ce a explorat toată lumea şi-a dat seama că singura călătorie valabilă e "spre înăuntru", după ce a aflat toate gusturile a înţeles că adevărata "bucătărie" (creaţia dumnezeiască) include şi meditaţia[15]. Deşi apare rareori în public, recunoaşte totuşi că simte nevoia unui dialog cu prietenii şi le citeşte câteodată din paginile scrise (dar niciodată unui public larg). Îi place să afirme că "trăieşte ca orice danez" în orăşelul "de la cea mai mare altitudine din Danemarca", Nørre Snede, unde găseşte timp să scrie zilnic, pe coli A4, de mână (declara asta în 2007) şi să caute prin rugăciune şi practica meditaţiei Dzogchen (budism Tibetan), sub îndrumarea istoricului ideilor Jes Bertelsen, calea de dincolo de cuvite. Cu banii câştigaţi de pe urma tirajelor de masă a întemeiat o fundaţie spre a combate sărăcia din Africa şi Tibet. La muzică spune că nu se pricepe prea bine, declarându-se un "ascultător naiv", cu preferinţă pentru Bach, melodii exotice şi "zgomotele oraşului" (ceea ce dezvăluie şi un interes pentru muzica modernă), Chopin, desigur Mozart (dar acestuia din urmă îi pune în seamă o ambiguitate - ilustrată de caracterul lui Kain, afaceristul convertit la calea trezirei conştiinţei[16]). Prin temele şi personajele speciale pe care le alege îşi propune să combată convenţionalitatea vieţii daneze, birocraţia, rigiditatea simţului datoriei, de fapt cărămizile tradiţiei cultivate în ţara unde "nimeni nu trebuie să iasă în evidenţă". Fiecare carte e scrisă stilistic diferit, dar, după cum se va vedea în continuare, firul comun nu lipseşte.
 
3. Fata tăcută: muzica, tăcerea, clovnul "iluminat"
 
După Smilla, nu s-a mai vorbit atât de mult despre Peter Høeg până la apariţia Fetei tăcute, roman care reia tehnicile de thriller spiritual devenite, în ultimii ani, populare datorită lui Tolkien, J.K. Rowling, Dan Brown, cu care autorul a fost comparat[17].
 
Povestea urmăreşte aventurile clovnului Kasper Krone, învinuit de evaziune fiscală în Danemarca şi ameninţat cu deportarea în Spania. Dotat cu un auz suprasensibil, datorită căruia identifică oameni, lucruri şi chiar timpul[18] prin tonalitatea lor muzicală, Kasper devine nu doar violonist celebru, ci şi meloterapeut, intrând astfel în legătură cu un grup de copii ale căror haruri mistice pot duce la schimbarea realităţii fizice (un cutremur-potop zguduie, avertizator, Copenhaga). Între aceştia, KlaraMaria, fata tăcută, ştie taina aflată dincolo de zgomotele lumii - spre final, Kasper va descoperi în ea propria sa fiică, născută în urma încă nestinsei poveşti de dragoste cu Stine, "călugăriţa mireană" totodată geodezistă. Aparenta răpire a copiilor de către un grup de afacerişti fără scrupule, care vor să vândă terenuri folosindu-le clarviziunea, dezlănţuie o urmărire à la James Bond prin mânăstiri, spitale, băi publice, instituţii administrative şi subteranele Copenhagăi, dublată de cugetări asupra devenirii lumii moderne, trezirii conştiinţei, căutării divinităţii. Pe de o parte, acţiunea trepidantă de roman poliţist (bătăi, evadări spectaculoase etc.), care nu renunţă la critica societăţii contemporane (forţa banului, puterea băncilor, xenofobia) şi nici la fantezia de tip science fiction, sau de basm[19]; pe de alta, o anumită sapienţialitate care obligă la momente de meditaţie concentrată, chiar laconism. Combinaţia a fost considerată "imposibilă" de critica daneză, care a exagerat intenţiile programatice[20], sau influenţa cărţii ideologului Jes Bertelsen privind libertatea interioară[21]. Fata tăcută a fost numită în Danemarca - probabil cu aluzie la Discursurile edificatoare ale lui Kierkegaard - chiar "predică deghizată în roman[22]. Dar nici stilul aforistic, nici încărcătura informaţională nu diminuează tensiunea acţiunii, care duce cu sine, aluvionar, orice condensare filozofică şi orice balast datorat erudiţiei; iar umorul şi ironia dau întregii construcţii o şlefuire de mare operă.
 
Leitmotivul tăcerii indică ţinta armoniei supreme aflate dincolo de lume, iar şcolăriţa de nouă ani KlaraMaria e îngerul hermeneut al divinei tăceri. Ceilalţi unsprezece copii, cu aceleaşi puteri de a modifica realitatea fizică (în total 12, cifra apostolilor - dar şi a maimuţelor supraumane din romanul anterior, Femeia şi maimuţa) exersează la o mânăstire ortodoxă de lângă Copenhaga modul în care pot avertiza omenirea asupra primejdiei apocaliptice, întorcând-o pe calea binelui. Ca în cosmometriile medievale ale lui Augustin sau Ignatius de Loyola, sau ca la Goethe, care vedea în linişte / tăcere mediul creşterii transegotice, neobişnuiţii copii imaginaţi de Peter Høeg studiază în ce fel se poate obţine împăcarea (reversul alienării), transformarea contrastelor în complementaritate, armonia. Kasper aude şi el, datorită unui accident din copilărie, care i-a schimbat în mod suprasensibil auzul, "cum se armonizează oamenii. Cum găsesc o tonalitate comună. Era martorul unei anumite forme de orchestraţie". În această orchestraţie, "năzuinţa, şi spaima, ca o lovitură de timpan", conlucrează. "Există două feluri de tăcere", descoperă Kasper. "Tăcerea înaltă, din spatele rugăciunii. Tăcerea din apropierea dumnezeiescului. Tăcerea ca prezenţă densificată, nenăscută, a tuturor luminilor. Dar mai există şi alta. A depărtării deznădăjduite de Dumnezeu. Tăcerea absenţei. A singurătăţii".
 
Alegerea cupolei de tăcere dumnezeiască se face cu ajutorul muzicii, "uşa întredeschisă la naşteri, la moarte". De aceea, moaşa Lone şi muribundul Maximillian, tatăl lui Kasper, sunt personaje-cheie în roman. Kasper descoperă această poartă interpretând Ciaccona de Bach: "Are trei părţi, un triptic cu trei aripi, ca un altar. Am ştiut mereu că în interiorul acestei muzici e o poartă spre cer, o icoană de sunet, am fost sigur de când am auzit-o prima dată. Şi am ştiut mereu că e vorba de moarte". "Îşi ascultă situaţia lăuntrică. Fiecare clipă conţine o şansă. Acum era şansa de a auzi cum e acordată conştiinţa în punctul unde începe să crape. Deschise cutia, scoase vioara, sărută lemnul neted, o acordă. Era aproape imposibil să folosească stânga, degetele se mai mişcau, dar în braţ n-avea putere, fu nevoit să sprijine vioara de perete. Ciaccona de Bach veni de la sine". "Asemenea muzică duce invariabil la armistiţiu. Direct la judecată în loc de proces".
 
Bach, ca şi alţi mari compozitori, consideraţi "sfinţi care au venit pe lume pentru a se amesteca printre noi. Pentru a ne ajuta" e asociat mereu cu iubirea, moartea şi circul: "Re minor, e vorba de moarte. Bach o pierduse pe Maria Barbara şi doi copii. Pe care-i iubise. Auzi asta, implacabilitatea, neîndurarea destinului: toţi trebuie să murim. Şi auzi cum schimbă registrul aici în prima parte, pe patru voci, să dea iluzia că dialoghează mai multe viori. Devin mai multe, vocile ascunse în noi toţi. Unele acceptă moartea, altele nu. Şi acum pasajul arpegiat, învârtejit, sentimentul acumulării de energie creşte prin mişcarea pe trei sau mai multe corzi, auzi, ai putea să juri că sunt cel puţin trei viori". Dar e asociat şi cu jocul de poker, jocul destinului: "Pokerul era şi fusese întotdeauna jocul lui Kasper. Avea profunzime, complexitate, ca muzica lui Bach, o rundă sigură şi jucată[23] ritmic dura cam cât prelucrarea unui choral; din Bach ar fi putut să iasă un mare jucător de poker, dacă n-ar fi avut atâta treabă".
 
Viaţa e văzută, prin sonoritatea Ciacconei, o "improvizaţie pornind de la o temă de bază". "Câteodată se gândea că nu e vorba doar de o Ciaccona, ci mai degrabă de o curgătoare virtualitate tonală multiplicându-se neabătut, neajungând niciodată la capăt. Poate că aşa sunt şi oamenii, poate fiecare din noi nu e doar o persoană, ci o nesfârşită secvenţă de constelaţii unice în acum [...]. Asta e întrebarea la marile improvizaţii: putem găsi drumul de întoarcere la tema şi sunetul de bază?" Tonul nu e mereu atât de serios. Pe drumul de întoarcere spre "sunetul de bază" Kasper e însoţit şi de Doamna Albastră, stareţa mânăstirii Rabia (cuvîntul, cu accent pe i, înseamnă în arabă "primăvară", iar numele a fost purtat de o poetă şi mistică sufi din secolul al IX-lea), de sora Gloria, o africană şi călugăriţă mireană a cărei aură erotică dă sare şi piper povestirii, sau de geodezista Stine, mama KlareiMaria, o femeie puternică, plină de umor, amintind de Smilla. Ceea ce determină o frecventă asociere între tăcere şi feminitate. "Kasper simţea că tot oraşul din jur e pe deplin tăcut. Şi că îl poartă înainte o cuprinzătoare feminitate".
 
În singurul studiu care a apărut până acum în volum despre Fata tăcută, un capitol din cartea despre literatura daneză a criticului Poul Behrendt[24], clovnul e considerat un autoportret al lui Peter Høeg. Deşi scrisă la persoana a III-a, naraţiunea reia frazele-cheie în zicerile lui Kasper, la persoana I. Dar referiri la clovni celebri, pe care Kasper îi admiră - Dario Fo, Groucho Marx, Grock, Rivel ş.a. - precum şi la diverşi actori şi comedianţi cunoscuţi mai ales în SUA şi Danemarca apar foarte des în roman. Clovnul e comparat cu iluminaţii, pomeniţi fiind atât Francisc din Assisi, cât şi Ramana Maharshi, care îşi spuneau "clovnii lui Dumnezeu". "Niciun om nu-l poate deschide pe altul. Tot ce putem face e aşteptarea. Lucrând la deschidere, până se arată. Nu-i la fel şi metoda clovnului?". Talentat şi inspirat, mistic, lecuitor, cu un " contract"[25], o făgăduială de îndeplinit (într-un fel, asemenea lui Faust), de neconstrâns, imprevizibil, ştiutor de trucuri precum Cagliostro, vânat, tot ca el, prin Europa şi prins de "inchiziţie" (poliţiştii fiscului fiind deseori pomeniţi în Fata tăcută sub denumirea de "călugări"), genial ca nebunii şi copiii, Kasper e şi un fel de Parsifal al circului, pus în mod miraculos în contact cu esenţa lucrurilor. Dorinţa lui e să salveze "omul bolnav" de exterioritate, nelinişte, nevoie, nesaţ, lăcomie, râvnă, suferinţă, Peter Høeg nesfiindu-se de comparaţia cu Mântuitorul: "Kasper îşi păstră o înfăţişare lipsită de expresie. Generalizările au un fard de neomenesc. Fără ele însă, marilor clovni le e greu, sau chiar imposibil, să-şi descătuşeze energia. Chiar şi Mântuitorul a lucrat cu pensulă lată, folosind pe paletă uleiuri din plin". Masca, fardul sunt folosite şi de Stine, care apare din mare ca Venus, în costum de neopren. E deghizată în geodezistă, dar sub "fiziciană" se ascunde o "psihiciană", căci, aflăm pe parcurs, face parte şi ea din ordinul călugăriţelor mirene.
 
4. Teme comune în romanele høegiene: transformarea, armonizarea contrastelor, "contractul" cu forţele binelui, neocatastrofismul, eternul feminin, ecologismul, pythagoreismul, legătura orient - occident
 
 
Realitatea e, în romanele lui Høeg, o colivie din care eroii "caută uşiţa cu zăbrele ce duce în libertate". Zbuciumul redesenării acesteia, prin explorarea de teritorii necunoscute, împlinirea de isprăvi nemaipomenite, preferarea viitorului fantastic unui prezent jalnic, căutarea stelei norocoase - se dovedeşte în general zadarnic. E de ajuns însă, pentru salvare, transformarea sinelui. Fericirea (văzută ca o "întoarcere acasă" şi o strădanie neîntreruptă) se poate obţine prin ieşirea din închisoarea personalităţii neiluminate. În Femeia şi maimuţa, animalul devine om; în Fata tăcută, depăşite sunt limitele omeneşti. Poul Behrendt speculează chiar că se face astfel, prin KlaraMaria, şcolăriţa de 9 ani, legătura cu graviditatea Madeleinei din romanul anterior.[26]
 
Una din căile pe care se poate ajunge la transformare e mila. Maica Rabia, din Fata tăcută, "credea că, în anumite împrejurări, cîţiva copii şi adulţi ar avea capacitatea de a spori sentimentul global de milă. Că ar putea emite un semnal al inimii". (Dar maica Rabia "nu şi-a împlinit ţelul. Cineva a folosit copiii pentru scopuri economice. Bani în loc de milă".) "Simţi mila? E un carburant. Singurul care ne poate susţine. Timp de o întreagă simfonie". "Sunetul Doamnei Albastre devenise incolor. Mila ei îl înconjura din toate părţile, se simţea ca într-o teacă, într-o sală de concert a deplinei înţelegeri, a desăvârşitei acceptări"
 
Altă soluţie e rugăciunea, ale cărei virtuţi sunt pentru Peter Høeg indiscutabile: "Realiză că doar rugăciunea îi asigura o anumită formă de linişte sufletească. Curgea calmă ca un torent, ca o încuviinţare profundă, muzicală, nediferenţiind lipsa de structuri care-l înconjura. Rugăciunea e o plută, ne poartă întregi prin despărţiri, prin mahmureală, prin expediţii după ciuperci psihedelice, interogatorii la puterea a treia, şi, după unele spuse, chiar prin moarte". "Poate nu e nevoie să te rogi cuiva anume. Maicile din pustie spuneau în vechime că Dumnezeu n-are formă, culoare sau conţinut. Poate că rugăciunea nu înseamnă neapărat să te rogi cuiva. Poate e o metodă activă de a renunţa, de a lăsa lucrurile să curgă. Poate că de asta ai nevoie: să laşi lucrurile să curgă fără să te scufunzi".
 
În volumele høegiene se fac referiri la creştinism, dar şi la alte religii. Smilla vorbeşte despre sfârşitul lumii la modul biblic. Madeleine şi Erasmus din Femeia şi maimuţa se iubesc în Grădină ca în Paradis. Clovnul care îndură suferinţe e comparat cu Mântuitorul ("Ai ceva din Mântuitor", spune Stine). Apar prenume ca Maria şi Josef, sau numele Kain. Dar şi referirile la budism sau la daoism (curgerea lucrurilor, vezi chiar citatul de mai sus despre rugaciune) se integrează în context.
 
Kasper are o înţelegere cu KlaraMaria să o ajute la greu, dar face şi cu maicile de la mânăstirea Rabia un "contract", în slujba forţelor binelui. La fel spusese cândva şi Smilla: "Probabil că am avut în decursul timpului o înţelegere tacită cu Isaiah: că nu îl voi abandona niciodată"[27].
 
Viziunea pitagoreică asupra lucrurilor se vădeşte în romanul Cum simte domnişoara Smilla zăpada prin prim-planul geometriei. Smilla citeşte Newton, Principia matematica şi Elementele lui Euclid. Compară sistemul numeric cu viaţa omului. Fulgii de zăpadă ai începutului au formă hexagonală: "Cristale mari, aproape imponderabile şi acoperă pământul cu un linţoliu de gheaţă albă, pulverizată[28]". Sicriul lui Isaiah are şi el o formă hexagonală. Smilla îşi defineşte fericirea prin cifre: "Dacă m-ar întreba cineva ce mă poate face cu adevărat fericită, i-aş răspunde: cifrele. Zăpada şi gheaţa şi cifrele". În replică, în Fata tăcută, lumea e văzută prin muzică.
 
Căutarea luminii adevărului se face sub semn apocaliptic. În Smilla, "moartea lui Isaiah reprezintă o abatere de la regulă, un seism care a produs o fisură"[29]. În ce măsură se produc catastrofele la intervale regulate? Şi dacă da, ce anume determină frecvenţa lor? Zăpada sugerează sfârşitul lumii: "Va ninge, iar zăpada va înveli totul într-un linţoliu infinit, alb şi implacabil. Va urma o iarnă lungă, necruţătoare şi în cele din urmă lupul Skoll va devora soarele. Luna şi stelele se vor stinge şi va domni peste tot o beznă impenetrabilă. Iarna Fimbul." Insula Gela Alta se arată în zare "îmbrăcată în negru, dar lividă ca un clovn alb". "Scriitorii intuiesc înaintea oamenilor de ştiinţă direcţia în care ne îndreptăm"[30]. Neocatastrofismul este şi una din temele Fetei tăcute. Copenhaga inundată de cutremurul pe care l-au provocat copiii - în dorinţa lor de a avertiza omenirea asupra celor ce vor urma, dacă nu se petrece transformarea conştiinţei - are un ecou de amplă sonoritate: "Alunecară pe sub podul Torvegade. Bolta intensifica orice sunet, suprafeţele concave adunau zgomotele într-un focar, arcurile de pod sunt sfere de cristal acustice, înteţind toate semnalele împrejurimilor. Kasper auzi ecoul locuinţelor rămase pustii. Auzi zgomotul apei supte de zidărie. Zgomotul unei apropiate prăbuşiri. Şi ceva mai departe: un misterios sunet al Tropicelor." Kain, liderul unei societăţi de investitori lucrând cu opţiuni, în tinereţe fost ofiţer de marină, face bani de pe urma acestui cutremur, folosind un memorandum elaborat cândva pentru eventuale catastrofe naturale sau atacuri teroriste care ar închide Øresund (e pomenită undeva, în treacăt, data de 11 septembrie 2001- mai mult pentru a induce ideea de terorism - fie el şi al copiilor).
 
În drumul lor prin subteranele Copenhagăi, Stine îi arată lui Kasper o plantă cu frunze mari, verde închis, în stare să trăiască şi la lumină de avarie. E, desigur, o aluzie la salvare, la planta arhetipală goetheană, Urpflanze. Grădina din Femeia şi maimuţa are acelaşi rol, de a arăta că omenirea poate fi salvată prin întoarcere la natură. Pomul cunoaşterii e văzut ca un pom al vieţii.
 
Poate că unul din cele mai pregnante în romanele høegiene e accentul pe forţa femeii, determinantă în transformarea lumii. În Nordul unde femeile au condus din totdeauna societatea, vânând, întreţinând viaţa, Dumnezeu nu putea fi bărbat. Fata tăcută începe printr-o certitudine: "Doamna Dumnezeu acordase fiecare om într-o anumită tonalitate, iar Kasper putea să audă asta". În Smilla, geoloaga Smilla Jaspersen descoperă o crimă, investigând-o în cele mai dure condiţii, "citind" urmele pe zăpadă şi gheaţă. Un aer vrăjitoresc învăluie uneori personajele feminine, căci vrăjitoarele sugerează putere şi independenţă. Sunetul femeii e copleşitor, sub chipul angelic transpar zeiţe străvechi, Ea, Diana, Reya, Geea, Natura. Kasper percepe forţa acestor femei care-l înconjoară: "Privi în ochiul cel negru. Recunoscu femeia. Era oracolul din Delphi. Era Vølven. Vrăjitoarea din Amnarul de Andersen. Bătrâna Furie, aruncată la pământ cu o mătură de Hakuin. Hetaira pe care a izbit-o Marpa". "De ce nu izbutise, de fapt? Să găsească femeia potrivită? Blândă. Răbdătoare. Loială. De ce erau toate femeile din viaţa sa nişte Furii? Mama sa. Ori Sonja. Ori Stine. KlaraMaria. Sau Sora Gloria. Maestre ale mersului pe sârmă lejeră. Ale maşinăriilor. Hidroloage. Copii monstruoşi, călugăriţe campioane în lupte, cu bărbat şi copii".
 
Dar, pe de altă parte, "dinspre feminin porneşte un curent neîntrerupt de energie vitală, vindecătoare". Doamna Albastră suna, chiar şi în fotografiile de la 20 de ani, "ca Bach în tinereţe. Încă aprope de Buxtehude. Dar marile mottete se aflau deja în aşteptare". Kasper "se simţea ca un prunc. Îşi auzi propriul sunet, nouăzeci la sută feminin; se simţea ca o femeie, cu totul receptiv". "Auzi uşurarea de a nu trebui să fie, pentru o clipă, bărbat. Să răzbată. Să ţină lucrurile în mers, în avânt". E invocat Meister Eckhart: "«Cu cine s-a iubit Dumnezeu, să poată naşte atâtea sunete?» Şi în mijlocul acestui paradis pentru timpane, sunetul tău".
 
Confesionalul mânăstirii ortodoxe devine un simbol pentru relaţia dintre bărbat şi femeie, om şi Dumnezeu: "Un geam de sticlă opacă, perforată jos. Trase uşa. Se aprinse o lumină slabă, ca într-o cameră obscură. Prin lemn şi sticlă desluşi aşezarea femeii de partea cealaltă. Situaţia era simbolică pentru relaţia dintre un bărbat şi o femeie. Şi dintre Dumnezeu şi om. Mereu dorind arzător că ajungă unul la celălalt, mereu despărţiţi de o foarte fină membrană."
 
Egalizarea contrastelor, soluţia newagistă luată de Peter Høeg deseori în seamă, nu evită sinteza, amalgamul mistic-carnal. Doamna Albastră ar fi putut să aibă, la cei 70 de ani ai ei, "orice bărbat", dar în final îşi trece braţul salvator peste umerii lui Kain: "Corp cu o singură direcţie. Aşa numea maica Rabia făptura noastră fizică. Ea nu poate fi despărţită de sexualitate. Nimeni dintre cei cuprinşi într-o formă fizică nu poate trăi permanent fără sex. Nu m-aş fi putut lipsi de bărbaţi. Nu pot nici acum. Nu voi putea nici în viitor". În foşnetul vântului de primăvară se aude devenirea lumii, dar şi iarna. În "gustul şampaniei, pândea angostura".
 
Tot Doamna Albastră îl invocă pe Leibniz, care "în Theodiceea, spune că Dumnezeu seamănă cu o bucătăreasă. Dacă a copt pâine, a făcut ce se poate mai bine. Şi totul ţine de ce lucrează. Chiar şi arsura cojii. Într-un fel ar trebui să vină şi răul tot de la Dumnezeu. Altfel nu l-am putea răbda aici.... Leibniz mi s-a părut mereu un mare stareţ. Încă nu l-am canonizat. Dar, dacă ar fi fost la îndemână, asemenea bărbat mi-aş fi luat".
 
Plăcerea de a mânca se alătură bucuriei de a renunţa, asceza. "Kasper nu se îndoise niciodată că tânjirea spirituală face bună casă cu mâncarea şi că, în principiu, existau două stiluri de a ajunge în paradis: prin înfometare sau prin înfulecare". "Marile tradiţii religioase perfecţionaseră ambele extreme. Părinţii deşertului şi maicile acelor vremuri străvechi arătau de parcă şi-ar fi purtat scheletul peste haine, taoiştii spuneau: Empty the mind and fill the belly, şi nu puţine stele ale budismului Dzogchen şi Mahamudra ajunseseră să semene până la confuzie cu membrii prezidiului Clubului Mâncăcioşilor. Buddha propusese o cale de mijloc între cele două extreme". Învăţând să gătească de la Stine, prăjind legume pentru KlaraMaria, Kasper (vegetarian ca şi autorul) degustă atmosfera, simţind "în egală măsură bucurie şi tristeţe, de parcă ar fi participat la o formă de comuniune erotică".
 
Femeile, totuşi o minoritate, precum copiii, bătrânii, handicapaţii, imigranţii, sectanţii religioşi - au un rol esenţial prin conexiunile pe care le impun în noua abordare a lumii. Smilla e groenlandeză, nu se adaptează uşor, băiatul din De måske egnede (Cei poate potriviţi) nu se integrează nici el în viaţa şcolară, cimpanzeii din Femeia şi maimuţa sunt mai umani decât oamenii. Nici artiştii de circ, artiştii în general, călugăriţele sau copiii supradotaţi nu formează majoritatea în corecta Danemarcă, cu atât mai puţin orientalii. Dar căutările lor orientează spre înţeles, spre direcţie, dând posibilitatea sufletului de a se elibera. Africana (care e, poate, o imagine a fostei soţii a lui Høeg, originară din Kenya) sau cei câţiva copii "tăcuţi" provenind din Orientul Apropiat ("Auzi cuvinte englezeşti sporadice şi chiar frânturi de frază, care ar fi putut fi în arabă") ilustrează nevoia de toleranţă, sincretism, spirit ingrator. Citatele "înţelepte" folosite de Peter Høeg includ aproape întotdeauna o dublă referire, atât la orient, cât şi la occident. "Suntem conduşi de sus, cum au zis Augustin şi Ramana Maharshi".
 
5. Stilul lui Peter Høeg. Probleme de traducere.
 
Sincretismul în planul ideilor e dublat de sinestezii. Cine a citit Parfumul de Patrick Süskind va face probabil, citind Fata tăcută, o asociere între meşterul de parfumuri Grenouille, percepând lumea prin mirosuri, şi clovnul Kasper, percepând lumea prin definiţii sonore. Dar aici se opreşte orice asemănare, fiindcă prin Grenouille şi Kasper sunt ilustrate, diferit, forţele răului şi ale binelui.
 
Lumina şi sunetul se modelează reciproc în Fata tăcută, sugerând, la prima vedere, amalgamuri wagneriene (Tristan, la moartea Isoldei, întreba: Wie hör ich das Licht?) Nu doar sunetul intră în componenţa lor. Aromele sunt şi ele prezente: masa Stinei "răspândea, abia bănuită, mireasma ei." Rulota lui Kasper, într-o seară de vară, "mirosea fragil a sticlă răcită şi crăpată, era sunetul vopselei care se contracta pe lemn". După Leibniz, precum Marguerite Yourcenar (în volumul de amintiri cu titlu preluat din Rimbaud, Quoi? L'étérnité - Ce? Eternitatea) Peter Høeg compară scrisul cu făcutul pâinii.
 
O partitură de sincretisme şi sinestezii presupune - în continuarea experienţei wagneriene - fluenţa, curgerea melodic "infinită", cum se întâmplă în fraza lui Proust. Cu atât mai şocant e stilul ales de autorul danez, altfel chiar decât în propriile sale romane anterioare: propoziţii scurte, gâfâite, în "staccatto", uneori de numai două-trei cuvinte, sugerând goana - dar şi răsuflarea tăiată din pricina emoţiei şi revelaţiei. Poate că nu în ultimul rând a contribuit la acest laconism, dincolo de asprimea vârstei, moda actuală, a transmiterii e-literaturii prin telefoane mobile, ceea ce presupune cuvinte puţine, comunicare concentrată. Chiar dacă romanul e lung, el poate fi citit, practic, de oriunde, pe "celule" care de multe ori repetă ideile. Sunt folosite şi foarte multe cuvinte în limbi străine - nu doar în engleză, ci şi în franceză, germană, italiană, latină chiar, vădind erudiţie nu doar în domeniul muzicii.
 
Momentele tensionate sunt întrerupte deseori de o filozofare, ceea ce presupune ruperi de ritm. Desigur, traducerea prin acelaşi număr de cuvinte a acestor alternanţe staccato-legato nu a fost totdeauna posibilă. De asemenea, repetarea aceluiaşi cuvânt nefiind uzitată stilistic în română, am folosit diferite sinonime. Chiar cuvântul-cheie al romanui, stilheden, a trebuit să îmbrace în română, după împrejurări, haina "liniştii" sau a "tăcerii". De asemenea, at spille - "a cânta (la un instrument)", dar şi "a juca" (jocuri de noroc, de pildă), nu poate fi tradus prin acelaşi cuvânt, ceea ce obligă - pentru a atrage atenţia asupra jocului de sugestii intenţionat de autor, la note.
 
Am făcut, de altfel, note şi pentru a lămuri sugestiile culturale mult prea legate de spaţii străine cititorului român, inclusiv pentru diferite nume de clovni sau muzicieni (dar nu şi pentru cele cunoscute, precum Bach, Callas, Richter etc.).
 
A fost opţiunea mea să transcriu tonalităţile majore cu literă mare - Re Major, Fa Major, şi cele minore cu literă mică - re minor, fa minor, folosind astfel o metodă didactică de subliniere a diferenţelor sensuale impuse prin câmpul tonal major (optimist, energic) sau minor (melancolic, meditativ).
 
Ceea ce leagă însă tonul, dincolo de acţiune şi trimiteri sapienţiale, e o caracteristică dezvoltată de Peter Høeg, în mod special, mult peste nivelul din celelalte romane: umorul, ironia, "rânjetul danez" (den danske grin). Uneori evocat la propriu, căci Stine rânjeşte în baie, "arătându-şi dinţii. Ca un animal" sau KlaraMaria surâde cu "un rânjet ştirb. Ca al marilor vrăjitoare". E ironizată administraţia daneză ("Ce plăcere să vezi că banii plătitorilor de impozite nu erau aruncaţi pe fereastră, locul trepida ca un circ la înălţarea cortului") şi desigur platitudinea în spiritul legilor lui Jante. O funcţionară e descrisă ca având calităţi "foarte daneze. Creştine. Social-democrate. Ura faţă de mocirla economică. Faţă de excese. De consumul exagerat. Probabil îşi absolvise studiile la politologie fără plată. Economisea pentru pensie. Venea cu bicicleta la muncă. Crucea de cavaler înainte de patruzeci de ani. Mişcător. O structură de caracter ideală." Întâlnindu-şi duşmanul, Kasper îl surprinde întrebând: "Unde e toaleta pentru doamne?", făcându-l să încremenească: "Bărbatul dinaintea sa încremeni. Politeţea e adânc înrădăcinată la danezi, ţine de karma, având origini în structurile feudale din vremea monarhiei absolute." Dogmatismul religios este şi el luat peste picior: "Să nu fim mai catolici decât Papa, zise Kasper. Putem fi oare siguri că Maica Domnului ar fi refuzat un lifting şi o corectare a danturii? Dacă ar fi fost la ofertă?" În toiul celor mai jamesbondiene lupte, "rânjetul" creează distanţă: "Kasper îl înşfăcă de căpăţână şi îl muşcă de nas. Muşca pentru supravieţuire, dar în acelaşi timp simţi milă şi o parte din conştiinţa lui se ruga: Doamnă Dumnezeu, ajută-i acestui bărbat să ajungă pe mâna unui chirurg estetic priceput, mai puţin de atât nu se poate, dacă vrea să-şi mai practice vreodată meseria". Idolii muzicali nu sunt, la rândul lor, cruţaţi: "Nici măcar o orchestră simfonică de o sută de persoane, apucată de amok într-un pasaj de Wagner, care vuieşte din plin, nu produce într-o oră energie sonoră cât să încălzească o ceaşcă de cafea". Chiar şi finalul romanului e pus sub semnul "zâmbetului de lup" pe care îngerul tăcerii, KlaraMaria, îl aruncă părinţilor săi. E un final avertizator, dar şi menit transformării primejdiei în virtute, al dificultăţii în fericire. Kasper "îşi dezgoli colţii într-un surâs de răspuns. Ascultă viitorul. Îl auzea doar fragmentar, pe bucăţi şi în parte. Ce auzi, suna, în orice caz, frumos. Cu siguranţă ca marele spectacol de gală. Şi, cu siguranţă, foarte, foarte anevoios."
 
Partitura Fetei tăcute e un text multistratificat, cu trimiteri sincretice şi sinestezice, în ciuda alertei desfăşurări de acţiune şi a umorului în staccatto, marcând adaptarea lui Peter Høeg la noi tehnici de scriitură.