Argumentul coordonatorului antologiei Trei piese de prelungit viaţa

Citiţi un fragment din această carte.


Că eşti un artist dramatic care se zbate să supravieţuiască sau că eşti un om care nu se identifică cu sexul cu care a fost înzestrat şi încearcă disperat să remedieze această problemă, că eşti un geniu ajuns în zdrenţe, care cerşeşte şansa de a-şi spune povestea, că eşti un îndrăgostit iremediabil, care încasează doar indiferenţă, că eşti un nimeni urmărit veşnic de autorităţi, de probleme şi eşecuri, că eşti captiv în lumea ta, singurul loc în care nu eşti perceput ca fiind nebun tocmai fiindcă sfidează noţiunea unanim acceptată de normalitate, că eşti un scriitor care îşi aşterne realitatea bidimensional, pe foaie, în replici, în didascalii, în unităţi de măsură a emoţiei - numite cuvinte -, şi ridică în alţii realităţi tridimensionale, că eşti o întâmplare care citeşte aceste rânduri, ştii foarte bine că orice fapt consumat dă singur startul la o continuare şi că există mereu o a doua şansă, la fel cum Moartea ştie când trebuie să lase ceva să continue, când să-i spună stop sau când să închidă ochii, fiindcă intervenţia ar descalifica-o. Totul poartă eticheta cu va urma şi depinde doar de noi să lăsăm eticheta acolo şi să urmăm indicaţia.
 
Teatrul prelungeşte viaţa fiindcă este o prelungire a vieţii. Nu e atât parte a ei, cât o extensie, ca o pereche de aripi cu care plonjăm într-un bar supraaglomerat, într-un dormitor în care încap fix două persoane, într-un vis policrom cu iz de psihotrope, sau într-o scenă care ne va marca fiindcă urmează să se petreacă în acel interval de timp pe care niciodată nu suntem în stare să-l dibuim, dar ştim atunci când se întâmplă că nu putea fi altcândva.
 
Trei piese care ne zguduie, ne lasă simţurile bulversate, creierii bruscaţi, inima în aritmie, dar sufletul cumva ridicat.
 
Trei piese de prelungit viaţa, chiar şi a celor care cred că aceasta urmează abia după ce vor muri. Moartea strigă: "Bis!" când se vede aplaudând de una singură, fiindcă nu are de ales decât să lase spectacolul să continue în momentul în care tocmai se dezintegrează.
 
Îndrăzneşte şi citeşte!

 
Pe la 5 ani am învăţat să scriu (cu majuscule!) şi mi s-a părut o chestie tare. Apoi am învăţat să scriu de mână, după care, pe la 8 ani, am găsit, undeva prin casă, un toc roşu de plastic, şi am făcut rost de o călimară şi de foi. Atunci am scris primele povestiri - ilizibil, dar foarte pasionat. La 11 ani am început primul roman, pe care l-am abandonat după vreo opt caiete (mici, dictando, în care umpleam fiecare spaţiu posibil). Între timp, am mai început două romane (din care am terminat unul şi încă sper să-l aduc la o variantă finală), am înghiţit vizual şi cerebral câteva biblioteci mici, am văzut o groază de filme, am vrut să scriu scenarii, dar n-am făcut-o, am perseverat, însă, în poezie (pe care am abandonat-o), în pamflete (pe care le-am publicat pe unde am putut), editoriale dictate de muză la ore imposibile, apoi am văzut teatru şi am continuat să văd, am scris cronici de teatru (mai curând eseuri), am început să scriu teatru, am şi montat & jucat, am mai luat câte-un interviu, am publicat ici-colo, în spaţiu virtual sau tipărit, lucrez într-o editură la care n-am publicat nimic, vând cărţi / CD-uri / miliarde de accesorii la o librărie cu dichis, am fost o vreme reporter la TVR Cultural, ascult mult jazz şi emanaţii sonore inclasificabile, am înfiinţat Asociaţia culturală Podium (asociatiapodium.ro), am continuat să scriu teatru şi una dintre piese se cheamă Fugind pe gheaţă, am introdus-o într-o antologie (ghiciţi care), alături de două piese scrise de două autoare pe care vă invit să le cunoaşteţi laolaltă cu subsemnatul punct volumul poate fi citit cu voce tare / în surdină / în gând, poate fi jucat, prezentat în lecturi publice, poate fi făcut cadou, poate fi achiziţionat şi ţinut ca obiect decorativ, se pot plesni cu el muşte, se pot agresa persoane nesuferite, se poate da la anticariate sau vinde la nimereală unei persoane interesate, coperţile pot fi făcute filtre pentru jointuri sau, cu puţin efort, figurine origami rezistente, cartea poate servi drept suport pentru varii obiecte sau pentru alte cărţi, poate fi ruptă în bucăţi, filă cu filă, şi risipită pe străzi amatorilor de cultură urbană neconvenţională, vă poate servi ca sursă de citate pentru reţele de socializare sau pentru tatuaje, dar cea mai bună idee e să o răsfoiţi, să o citiţi, să o înţelegeţi şi, dacă vă place efectul, să o pasaţi mai departe punct sau să le sugeraţi şi altora să o cumpere sau chiar să monteze piesele punct NB: Veţi fi mai puţin plictisiţi de conţinut decât de această pledoarie marcată de autobiografism şi, oricum, mult prea laconică punct semnat eu, adică Andrei Vornicu punct