În căutarea oraşului pierdut

Citiţi un fragment din această carte.


Au trecut 8 ani de cînd am făcut fotografia din deschiderea acestei cărţi.


Era într-o după-amiază de toamnă tîrzie, după ploaie. Plecasem pe Dealul Melcilor într-una din plimbările regulate pe care le făceam pe dealurile din jurul Braşovului. Balustrada de la rezervor, cea dinspre Răcădău, era scrijelită cu diverse texte. Aritmetica simplă a iubirii mărturisite cu briceagul, Theea + D(P)uţă = FOREVER, mi-a rămas întipărită în minte pentru totdeauna. Mi-ar plăcea să ştiu cine sînt cei doi şi, mai ales, dacă acel forever mai e de "actualitate", căci puţine lucruri mai sînt durabile astăzi, cînd ne uităm în jurul nostru. Într-o lume în care totul se petrece într-o goană din ce în ce mai nebună, în care rareori mai avem timp să percepem fineţurile sau să încercăm să facem lucruri care să reziste peste ani, semnătura acestor tineri pe o bucată de tablă (nici măcar pe un arbore secular!) e o glumă subtilă şi cinică la adresa eternităţii.
 
În 2005, cînd am făcut această fotografie, aveam 12 ani de cînd venisem în Braşov. Crescusem într-un orăşel minuscul din Vrancea şi orice întîlnire cu Braşovul îmi dădea fiori. În copilărie, cînd veneam uneori la Săcele şi stăteam în casa bunicilor, plimbările prin marele oraş erau adevărate drumuri iniţiatice. Bulevardele gigantice, sutele de blocuri, orizontul dominat de triada Piatra Mare - Tîmpa - Postăvarul, parcurile cu alei nesfîrşite, Biserica Neagră, vizibilă din mari depărtări, turnul CET-ului, omniprezent oriunde ai fi mers, toate acestea mă vrăjeau şi-mi accelerau inima din primele minute. O plimbare pe Bulevardul Saturn, primăvara, înspre Steagu, era o experienţă unică. Piatra Mare, ivită pe neaşteptate dintre zecile de blocuri cu 8 sau 10 etaje, cu platoul încărcat de zăpadă, în timp ce lîngă mine arborii pocneau de seva primăverii, era cea mai spectaculoasă imagine pe care o văzusem aievea la vremea aceea.

Anii au trecut încetul cu încetul, timp în care am fotografiat constant oraşul, ori de cîte ori am avut răgazul să-l privesc cu atenţie. Am fost şi rămîn în continuare fascinat de periferie şi de oamenii care trăiesc în aceste zone de margine. Am trăit 15 ani în comunism şi amprentele lui au intrat, iremediabil, în ADN-ul meu. Periferia a fost starea generală a României timp de sute de ani şi poate, mai mult decît oricînd, de-a lungul întregii perioade de totalitarism. Braşovul, ca toate celelalte oraşe din România, a fost operat arhitectural zeci şi zeci de ani. Miezul, rămas mai mult sau mai puţin neschimbat din perioada medievală şi pînă la începutul secolului XX, a fost îmbrăcat în ultima jumătate de veac în straturi care au creat puternice discrepanţe vizuale. Oamenii aduşi cu forţa aici, la marile fabrici, au intrat, fără voia lor, într-unul dintre cele mai mari experimente sociale ale României postbelice. Nu e vorba de căpătarea noilor deprinderi urbane, ci de modelarea personalităţilor şi a sufletelor. Fabricile uriaşe şi coloniile cu sute şi mii de blocuri au reprezentat adevărate laboratoare de preschimbare a identităţilor. Seninătatea din ochii ţăranului român a dispărut brusc după înregimentarea în ghetourile comuniste. Oamenilor li s-a injectat forţat cotidianul urban după ce nenumărate generaţii anterioare trăiseră cu totul altfel.
 
Acest melanj de periferie şi centru, de tradiţie şi dezrădăcinare, de lumină şi umbră, în cele din urmă, m-a condus, încetul cu încetul, către acest proiect. Am umblat prin Braşov cu aparatul de fotografiat la gît, ani de zile, urmărind discret viaţa şi detaliile din jurul meu. Nu ştiu exact cum s-ar putea numi genul acesta de fotografie, căci nici arhitectură pură nu e, nici adevărat "street photo", şi nici fotoreportaj. E, poate, puţin din fiecare, cu scopul de a înţelege mai bine locul în care trăiesc. Am încercat de cele mai multe ori să surprind detaliile care, în mod firesc, scapă nevăzute, dorind în acelaşi timp să nu tulbur intimitatea nimănui. Florile de plastic dintr-o superbă fereastră roasă de vremi, chipul unei femei privind printr-o minusculă fereastră de mansardă, groapa cu "lei" jucînd fotbal în Răcădău, copiii din camionul ruginit de la Uzina 2, privirea pierdută în depărtări a fetei din Piaţa Sfatului, drumeţul "pitic" mergînd pe un cîmp înzăpezit peste calea ferată şi multe, multe astfel de momente unice, formează pentru mine Braşovul real, cel de dincolo de poleiala sărbătorească sau turistică. Braşovul meu e un loc al bucuriilor şi tristeţilor mărunte, un loc al bătrîneţii purtate anonim, un loc în care turiştii rîd în hohote, se pozează în cele 2-3 landmarkuri din Piaţă şi apoi dispar, în care clădirile bătrîne ne suportă, de multe ori, nepăsarea şi ignoranţa, în care viaţa pulsează în locuri uneori nebănuite, în care transformările în "bine" se întîmplă, cel mai adesea, mult prea încet.

Această carte se vrea şi o privire asupra devenirii unui oraş. Fotografiile au fost făcute într-un interval de 13-14 ani, timp în care unele zone au început să se schimbe profund. Dacă la începutul anilor 2000 Uzina 2 era un loc nefrecventabil, de exemplu, acum lucrurile par să se îndrepte spre o oarecare normalitate: au apărut o biserică şi un mic magazin, parcări şi locuri de joacă, maidanul de gunoaie a dispărut şi, ce e cel mai important, oamenii arată altfel. Nu acelaşi lucru se poate spune despre clădirile superbe de pe Strada Mureşenilor sau Republicii, adevărate opere de artă ce-şi trăiesc, poate, ultimii ani de viaţă, fără ca nimeni să intervină cu o "perfuzie". Şi astfel de locuri sînt aproape pretutindeni.

Am încercat să notez cu atenţie locul şi anul în care au fost făcute aceste fotografii, deşi nu sînt foarte sigur că nu există mici greşeli, mai ales că pînă în 2004 am fotografiat pe film. Totodată aş vrea să le mulţumesc tuturor acelora care apar fără voia lor în fotografiile mele. Ei reprezintă, pînă la urmă, imaginea vie şi autentică a unuia dintre cele mai frumoase oraşe ale României.

Cînd am început să fotografiez în 1986 n-am crezut că o să ajung în acest punct. Părinţii mei au făcut eforturi extraordinare să pot avea un aparat foto, filme şi ceva bani pentru laboratorul din baie. Fără acel început, cu siguranţă, astăzi nu aş mai fi scris această introducere. Lor le mulţumesc enorm pentru acest lucru!

(Eugen Andronic, ianuarie 2013)
Fotografiile "profund subiective" ale lui Eugen Andronic se constituie într-o densă "plasă" semantică şi estetică, rezultată din suprapunerea unei viziuni a oraşului ideal peste fizionomia polimorfă a Braşovului real. Oraşul în căutarea căruia se află fotograful se situează într-un plan supramundan, nimbat de prestigiul unei istorii multiseculare şi a cărui matrice originară cu greu mai poate fi descifrată în destrămata şi peticita ţesătură urbană actuală.

De aceea, din demersul lui se degajă subtil nostalgia unei absenţe, melancolia febrilă a celui care rătăceşte pe străzi în speranţa unei întîlniri neaşteptate cu expresia materializată a viziunii sale. Şi totuşi, dacă? În acest joc, Eugen Andronic rămîne un realist profund: în imaginile lui nu e loc pentru iluzii, ci doar pentru compasiune şi speranţă.

Permanent conştient de dialectica unei potenţialităţi neîmplinite şi mereu amînate, între "ce ar putea fi" şi românescul "n-a fost să fie", el parcurge dezinvolt, dar extrem de atent şi sensibil, un Braşov plin de contradicţii. Structurat în trei părţi: Locuri vechi, Locuri noi, Oameni vechi şi noi, traseul se desfăşoară iniţiatic dinspre centru spre periferie, dinspre vestigial spre o modernitate avariată, dinspre un trecut mumificat spre un prezent "în tranziţie" către un viitor incert.

Locuri vechi - cuprinde arealul centrului istoric, cu cîteva incursiuni în Şcheii Braşovului pînă la Pietrele lui Solomon. După decenii de neglijenţă sau distrugere intenţionată, părăsit de saşi, mutilat punctual, dar nu în ansamblu, "centrul" şi-a pierdut funcţia simbolică de coagulare a comunităţii, de centru vital, de reprezentare ierarhică, devenind doar un asset exploatat oportunist de edili în scopul unor afaceri cît mai profitabile.

În imageria curentă a oraşului e preferat un Braşov glossy, fardat, sterilizat, gata de scos la mezat în agenţiile turistice de te miri unde. Nimic despre "fiinţa" acestui oraş, despre multele lucruri pe care ni le poate transmite peste timp, dincolo de discursul muzeal sau de fantoşa gătită sumar de specialiştii în marketing turistic.

În acest context, albumul de faţă este binevenit, ca o gură de aer proaspăt. Butaforia scenică pe care se desfăşoară excesele consumerismului actual dispare sub privirea lucidă, dar generoasă, a fotografului. Imaginile sînt centrate pe detaliu, fără a pierde din vedere ţesătura urbană a burgului medieval. Materialitatea masivă a zidurilor e subliniată contrapunctic de detaliul evanescent. În centrul istoric al Braşovului surprins de Eugen Andronic este foarte linişte. Personajele umane sînt foarte puţine, siluete fugitive sau cîţiva copii sau bătrîni. Mai mult, numai în două imagini apare simbolul modernităţii agresive - maşina, şi în acelea doar parcată benign pe străzi laterale.

Pe nesimţite, "centrul" devine o insulă de altă natură, un spaţiu în care printr-o misterioasă anamneză ne putem regăsi identitatea şi, astfel, sensul. Căci nu poţi şti încotro te îndrepţi dacă nu ştii de unde ai venit.

În Locuri noi palierul de receptare se schimbă substanţial, reveria şi tonul elegiac lăsînd loc documentarului realist, luminii tari, contrastului puternic. Toposul cartierelor - Astra, Florilor, Scriitorilor, Zizinului, Metrom, Uzina 2, Noua, Victoriei, Răcădău - este revelat ca spaţiu al marginalităţii suspendate. În timp, căci onomastica majorităţii lor este tributară regimului comunist care le-a creat, ca şi cum nimic nu s-a schimbat de atunci. În spaţiu, căci nu poţi să nu te întrebi dacă aceste "locuri noi" mai au vreo legătură cu Braşovul.

În absenţa titlurilor care însoţesc imaginile, ai putea crede foarte bine că ele sînt dintr-un cartier bucureştean precum Colentina sau Berceni. În Braşov, comunismul a produs în masă nu doar tractoare şi camioane, ci şi blocuri, clădiri anonime într-un peisaj urban depersonalizat, copie a oricărui ghetou proletar de oriunde. Echilibrul dintre valoarea estetică a arhitecturii şi funcţia sa socială a fost anulat în favoarea ultimei, cu consecinţe, deseori, dramatice. Fotograful surprinde, uneori cu umor sau ironie, nota dominantă: sărăcia, disfuncţia, decrepitudinea, stridenţele. Cu toate acestea, decupajul fotografic creează asocieri şi juxtapuneri care dau imaginilor o stranie frumuseţe.

Prin contrast cu imensitatea anonimă şi impersonală a periferiei, centrul istoric capătă accentele unei insularităţi exemplare. Antagonismul stilistic este absolut, revelînd paradigme ale locuirii total diferite. Trama acestei fracturi se reflectă, conştient sau nu, în "seva" oraşului care circulă vital între cele două paliere: locuitorii urbei.

Partea a treia a albumului, care este şi cea mai consistentă, este dedicată tocmai acestora: Oameni vechi şi noi. Semnificativ este faptul că marea majoritate a imaginilor au ca fundal centrul istoric. Fotograful simte că aici se petrece ceva esenţial. Poate că aici oamenii devin mai destinşi, mai liberi în atitudine, mai autentici, mai frumoşi, căci pînă la urmă frumuseţea unui oraş stă în frumuseţea locuitorilor lui. El surprinde cu un ochi candid imagini memorabile, ca cele patru "miuţe" de la început (p.130-133), plaja pe Bunloc (p.137), "picioare la taifas" (p.144-145), sau "întîlnirea" de pe Johann Gott (p.151).

Acest capitol arată poate mai mult decît celelalte că Eugen Andronic a asimilat foarte bine lecţia marilor fotografi ai genului "street photography" de la începutul secolului XX. El se plasează în continuitatea stilistică a acestora şi prin asumarea exclusivă a fotografiei alb-negru.

Estetica astăzi desuetă a imaginilor alb-negru sugerează imediat aplicarea unui filtru de interpretare semantică a realităţii care evită stridenţele şi valorizează nuanţele infinite, gradaţiile imperceptibile, dar esenţiale. Braşovul lui Eugen Andronic se prezintă astfel într-o lumină revelatoare de sensuri multiple, deschis unei căutări afabile a unui Zeitgeist care transcende orice delimitare geografică.

(Bogdan Bălan, februarie 2013)