Parcul Domenii - oraşul grădină din nordul Bucureştiului

Unul dintre cele mai elegante cartiere ale capitalei, Parcul Domenii a fost proiectat pentru funcţionarii Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, în perioada interbelică, pornind de la principiile oraşului-grădină. Între timp, parcelarea a suferit o serie de modificări faţă de planul iniţial, fiind mai aproape de ceea ce teoreticienii începutului de secol XX numeau suburbie-grădină, fiind integrată cu succes în dinamica Bucureştiului.
 
Ministerul Agriculturii şi Domeniilor
 
De la ce vine numele Domenii? În anul 1884, Parlamentul oferă spre administrare Casei Regale douăsprezece domenii agricole care aveau rolul "de a susţine financiar Casa Regală şi de a constitui centre de implementare şi răspândire a tehnicilor agricole de ultimă oră ale vremii"[i], aşa cum reiese din prezentarea unuia dintre domeniile de tradiţie care funcţionează şi astăzi. Referindu-se la Domeniile Coroanei, istoricul Constantin Gane menţiona că "erau desigur necesare spre a da Dinastiei fastul de care avea nevoie faţă de noua situaţie"[ii] (transformarea Coroanei din princiară în regală în 1881). Ulterior, în timpul guvernului conservator al generalului Gh. Manu (1889-1891) se înfiinţează în Guvern şi un minister al Domeniilor condus de Gr. G. Păucescu.
 
După ridicarea Palatului Agriculturii şi Domeniilor (arhitect Louis Blanc, 1895), se fac şi primii paşi pentru îmbunătăţirea situaţiei funcţionarilor Ministerului, ce se vor materializa abia după Primul Război Mondial, prin parcelarea terenului de lângă Şcoala de Agricultură de la Herăstrău. Deşi planurile datează, cel mai probabil, dinainte de război, planul parcelării este aprobat abia în anul 1923, cuprinzând străzile (denumirea actuală) Maior Ştefan Ştefănescu, aleea lt. Gheorghe Stâlpeanu, Alexandru Constantinescu, aviator Petru Creţu, aviator Mircea Zorileanu, Constantin Sandu-Aldea şi Nicolae Drossu. Pe harta anilor treizeci observăm şi cea de a doua etapă, pe străzile aviator Popişteanu - Vasile Fuică - Traian Vasile. După război, au fost construite o serie de blocuri P+4 şi P+10.
 
Planul inginerului Grigore Popescu
 
Planurile de parcelare ajung pe masa Consiliului Tehnic Superior al Ministerului Lucrărilor Publice în mai 1923 şi sunt în dosarul 166/1923. Astfel, Ministerul de Interne înaintează spre aprobarea CTS parcelarea Domenii, cuprinzând 301 parcele, cu faţade de 18 m. Planul cuprindea construirea nu doar a vilelor individuale ci şi a altor spaţii: biserică, şcoală, hală şi cooperativă. Parcelele fuseseră deja împărţite funcţionarilor care şi-au manifestat interesul (şi care probabil achitaseră un acont), însă fiecare avea libertatea de a-şi proiecta locuinţa. Funcţionarii erau grupaţi în Societatea Funcţionarilor Ministerului Agriculturii şi Domeniilor. Subliniem, aşadar, faptul că Parcul Domenii nu a fost ridicat împreună cu Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine, colaborare ce ar fi dus, probabil, la construirea de case-tip.
 
După întârzieri de câteva luni, Comisia Interimară a Comunei Bucureşti (condusă de dr. Costinescu) aprobă planurile de parcelare, iar rapoartele semnate de preşedintele Comisiei Interimare (care avea rolul de primar) şi de Cincinat Sfinţescu, la acea dată şeful Casei Lucrărilor al Comunei Bucureşti, menţionau o serie de detalii referitoare la caracteristicile parcelării: astfel, strada principală (ce poartă acum numele lui Alexandru Constantinescu, Ministrul Agriculturii de la acea dată) avea 30 m lăţime, pavajul urma să fie realizat din piatră cioplită sau din asfalt, iar pe celelalte străzi urma să fie folosit macadamul. Trotuarele erau pavate cu asfalt, iar bordurile considerate potrivite erau de granit sau mozaic.

Printre avantajele proiectării pe teren viran se număra faptul că parcelarea era dotată de la bun început cu apă, canalizare şi iluminat electric, avantaje destul de rar întâlnite în Bucureştiul începutului de secol XX. Referindu-se la construcţiile propriu-zis, acestea urmau să fie retrase 4 m (de la stradă) şi construite ca vile individuale. În plus, referindu-se la construcţia bisericii, a cooperativei, a halei şi şcolii, "comisia a fost de părere a se muta spre şos. Filantropia unde să se facă şi legătura cu acea şosea". Chiar dacă nu a fost construită la intersecţia Drossu-Constantinescu (unde a fost ridicat ulterior un bloc în stil Art-Deco), biserica parcelării a devenit începând cu 1937, Caşin, ridicată după planurile arhitectului D. Ionescu-Berechet. Comisia Tehnică a Primăriei, reunită într-una din şedinţele din 1928, menţiona că "o parte din posesorii de loturi din această parcelare au construit prin contravenţie iar alţii, deşi au posedat autorizaţii, nu s-au conformat lor şi au construit neregulamentar"[iii], iar Comisia ordona un control atent. Ne interesează mai puţin aspecte legate de legalitatea construcţiilor, dar concluzionăm că zona este una dinamică la nivelul anului 1928, nicidecum finalizată.
 
Această dinamică se observă şi în diversitatea stilurilor în care arhitecţii proiectează acest nou ansamblu rezidenţial. Nu putem vorbi despre un stil dominant în Parcul Domenii. Astfel, stilul neo-românesc, folosit la început este înlocuit treptat de stilurile modernist/Art-Deco, o dovadă în acest sens fiind şi vilele semnate de arhitecţii Horia Creangă (str. Sănătescu, nr 50) sau Victor Asquini. De asemenea, vilele prezintă simboluri atipice folosite în arhitectura capitalei (precum avioane militare) pe strada Sandu Aldea) sau violine, şi poartă nume care le individualizează: Firiţa, Greta sau Florica, alături de anul construcţiei. De asemenea, sesizăm şi alte elemente care completează aspectul modernist, precum gardurile în stil Art-Deco. Observăm, totodată, şi o serie de plăci memoriale care amintesc de locuitorii de seamă ai Parcului, printre care se numără Ovidiu Papadima  (str. Sănătescu) şi Al. Piru (str. Petre Creţu).
 
Oraşul-grădină
 
În dosarele parcelării Domenii apare una dintre primele referiri la conceptul care stă în spatele dezvoltării cartierului, garden-city. Dezvoltat la sfârşitul secolului al XIX, în special în Marea Britanie, oraşul-grădină reprezenta o alternativă la aglomerările urbane, fiind unul din primele exerciţii de planificare urbană care ţine cont de importanţa naturii în armonia oraşului. În spaţiul românesc, discuţiile referitoare la necesitatea implementării acestui noi tip de planificare urbană se poartă încă din 1912 în paginile Buletinului Societăţii Politehnice. Pe rând, ing. Andrei G. Ioachimescu şi Cincinat Sfinţescu subliniază importanţa adoptării principiilor care stau la baza oraşului-grădină pentru a evita o urbanizare haotică, diferită de caracteristicile dominante ale tradiţiilor arhitecturale locale. Marcat de revenirea la vila individuală cu o arhitectură tradiţională şi caracterizat de preferinţa faţă de spaţiile verzi în detrimentul locuinţelor colective şi a străzilor largi, oraşul-grădină a stat la baza parcelărilor realizate de Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine, dar şi a Parcurilor Ioanid sau Bonaparte. Deşi iniţial oraşul-grădină reprezenta o localitate de sine stătătoare, independentă financiar şi administrativ de metropolă, în Bucureşti (ca de altfel şi în numeroase alte cazuri are Europei Occidentale) conceptul a fost cu greu implementat, arhitecţii şi urbaniştii preferând un model de dezvoltare mai aproape de suburbia-grădină. Acest model de dezvoltare presupunea o dependenţă de metropolă, dar păstra rigorile estetice ale oraşului-grădină.

Mărturii târzii despre Parcul Domenii

Puţini dintre locatarii actuali ai Parcelării confirmă faptul că a fost plănuită pentru funcţionarii Ministerului Agriculturii şi Domeniilor. Una dintre cele mai interesante mărturii legate de Parcul Domeniilor aduce detalii importante legate de categoriile sociale care s-au mutat după construcţia cartierului, mijloacele de transport care legau parcul de centrul oraşului, cele mai importante personalităţi care locuiau în cartier, ilustrată cu fotografii de arhivă.