Celălalt

Frida Kahlo şi Diego Rivera. Anaïs Nin şi Henry Miller. Camille Claudel şi Auguste Rodin... şi tot aşa. Cealaltă jumătate. Creativitate şi relaţii intime (Editura Vellant) e un conglomerat de intersecţii amoroase în zona celebrităţilor artistice, organizat de Whitney Chadwick şi Isabelle de Courtivron în jurul unei întrebări cheie: "(...) cum ar putea doi indivizi cu potenţial creativ (...) să-şi construiască o poveste alternativă?"

... alternativă cui?, veţi spune. Clişeului, mitului care distorsionează, biografiilor chitite să-l victimizeze pe unul sau să-l adore pe celălalt şi, în sfârşit, actului artistic şi poveştii de iubire care, pare-se, se canibalizează reciproc. Pare-se.

Cele treisprezece cupluri puse sub lupă sunt, de fapt, tot atâtea ecuaţii care etalează, fiecare după tipicul ei, aceleaşi două necunoscute - dragoste şi creativitate. Familie şi operă. Afect şi idee. Protagoniştii nu sunt oameni obişnuiţi, ceea ce nu-i face, însă, cu nimic mai puţin expuşi prejudecăţii, uzanţelor, cutumelor sociale care, în funcţie de marja temporală în care au ghinionul sau norocul să se înscrie, îi judecă şi îi absolvă de păcate, împreună şi separat, îi consacră, le spulberă identităţile individuale sau o măcelăresc pe cea de cuplu.

Cei treisprezece îşi sunt, pe rând, mentori şi modele, catalizatori creativi sau, din contră, vajnice stavile în faţa unei creaţii care presupune izolare şi, în sfârşit, competitori. Claudel e eleva lui Rodin care rămâne mult în urma lui Bourdelle, celălalt discipol al maestrului, după ce începe o poveste de iubire cu acesta din urmă. Din sculptoriţă devine model şi, încet, încet, se pierde în ipostaza de iubită, în mare parte şi datorită unui context social care, odată ce i-a lipit o etichetă, refuză să o mai privească altfel. Sonia şi Robert Delaunay, în schimb, sunt imaginea unui cuplu în care îndrăgostiţii îşi alimentează reciproc puseele artistice şi reuşesc să reziste împreună, creînd opere separate. Clara Malraux se destramă identitar în opera lui André, însă el însuşi e dureros conştient de acest lucru. Virginia Woolf, din contră, striveşte orice partener sacrificându-l imediat literaturii care o devorează. Frida Kahlo înfloreşte creativ în urma relaţiei cu Diego Rivera, dar e mutilată de ea în plan uman, în timp ce Henry Miller şi Anaïs Nin împart "cele două vieţi pe care le trăiesc scriitorii: trăire / experiment şi scris / reacţie".

Deosebirile pot continua, dincolo de orice speculaţie tezistă, cu inerentele complicaţii tipice şi iubirii, şi competiţiei creative - gelozia, deziluzia, rutina... Cartea nu-şi propune o concluzie, aşa cum nu îşi propune o demonstraţie. Ea se rezumă la studiul a treisprezece poveşti extraordinare. Ce anume le face extraordinare - partea amoroasă sau partea creativă - e un fapt care, de multe ori, e lăsat la libera apreciere a cititorului.

Tentaţia imediată e cea de a continua călătoria, de a sonda reflecţiile în artă ale altor întâlniri din care au ieşit scântei nu întotdeauna exclusiv neuronale: Percy Bysshe şi Mary Shelley, soţii Browning, Robert şi Elizabeth Barrett, Ted Hughes şi Sylvia Plath, Ernest Hemingway şi Martha Gellhorn, Simone de Beauvoir şi Jean Paul Sartre, Françoise Gilot şi Pablo Picasso, Ulay şi Marina Abramoviç, Jonathan Safran Foer şi Nicole Krauss.

Dincolo de pura inventariere a unor cupluri în care partenerii s-au pus, reciproc, în lumină sau în umbră, povestea alternativă (mitului singurătăţii artistului?, centralităţii bărbatului şi diferenţelor între sistemele tradiţionale de promovare sau excludere a unei opere dintr-un canon, inclusiv în funcţie de gen? - clişeele sunt multe...) este, aproape mereu, una individuală. Fie ea frumoasă sau urâtă. Alternativa e tainică. E soluţia găsită de cei doi. Uneori e o retragere, alteori e o luptă comună, în unele cazuri e alegerea pe care unul dintre parteneri o face între cei doi poli ai existenţei sale, în altele e o înfruntare fioroasă, care-i sfâşie pe amândoi.

De câştigat, câştig, invariabil, eu, care consum, în egală măsură, opera şi povestea. Eu, cititoarea, eu, potenţiala amatoare de artă, de film şi chiar şi de foileton amoros cu eroi neficţionali. Poate că eu sunt unicul răspuns omnivalabil. Poate că separarea cuplului artistic de fiinţa comună a doi îndrăgostiţi ţine exclusiv de receptare. Poate că rezistenţa mea la generalizare e şansa lor de a împărţi trăirea şi reacţia fără că vreuna dintre ele să aibă de suferit.

Cred că Vonnegut a scris, undeva, că toate soţiile de scriitori sunt frumoase. Toate. Nicole Krauss, şi ea soţia unui autor, e, oare, frumoasă ca jumătate a unui cuplu literar sau ca individualitate? Meditez vreo trei secunde asupra problemei înainte să o abandonez.
Poate că nu toate răspunsurile se pretează unei teoretizări.
Poate că Nicole Krauss e frumoasă şi gata.