"Nu."
"De ce?"
"E mare."
Mă priveşte întunecos, de la înălţimea ei de 93 de centimetri şi mă trage de mână spre cuşca de-alături. Un macac mic şi inofensiv.
"Dar..."
"Nu."
Şi "Nu" a rămas.
Adevărul e că m-aş fi bucurat să-i placă mandrilul. Egoist, recunosc. Ştiu şi de ce... De el se leagă una din cele mai frumoase zile de vară din câte îmi aduc aminte. Nu s-a întâmplat nimic deosebit atunci. Era cald, ca şi acum. Purtam un tricou portocaliu. (Ăsta de azi a fost negru). Tot aşa, plin de copii care ţipau la o pumă ("Feeeeeeeeeeeeeeeliiiiiiiiiis! Feeeeeeeeeeeeeeeliiiiiiiiiiiiiiiiiiix!"). Şi el. Ţanţoş. Încruntat. Agitat ca un leu în cuşcă. Era tânăr pe-atunci. Mandrilul. Maimuţa curcubeu. O explozie de albastru, galben şi roz între suratele lui plebeu de cafenii. Pufăia de zor, inspectându-şi palatul de gratii ca un prinţ din O mie şi una de nopţi. Era vară şi cald şi, din toată Grădina Zoologică, toropită la ceasurile amiezii, el singur, mai ţipător ca păsările flamingo şi mai fălos ca tigrul siberian, mi s-a părut un locuitor de basm al unei lumi deplorabile. El nu era somnoros. Pe el nu-l supărau muştele. El nu avea treabă cu niciun copil. Avea treabă cu lumea. Cu ziua de mâine. Cu statul în cuşcă, vara, când universul, dacă tot era atât de somnoros plictisit, ar fi putut foarte bine să-i cadă la picioare şi să recunoască în el minunăţie de vopsele risipite pe o blană deasă ca un covor de Buhara. M-am pierdut o clipă în ochiul lui roşcat. Ţin minte şi acum, deşi au trecut (opt ani????!!!??? deja opt ani???) opt ani. Era acolo, în lucirea aceea metalică, ceva ca o promisiune, ca prefaţa unei splendori încă pitite după gratii, dar gata oricând să erupă în fuioare de poveste. Sau poate că aşa era el... vital şi superb, prezicător al unui viitor care, vara, la ceasurile amiezii, când lumea pare că stă în loc, nu poate fi decât măiastru, dacă-l citeşti în pupila unei maimuţe colorate ca un păun, în care pulsează toate ritmurile Africii.
Am zâmbit. Lumea era mare. Lumea era colorată. Toate poveştile stăteau să înceapă. Niciun nor pe cer. Una din zilele acelea când vara pare nesfârşită, Bucureştiul moare, emfatic, de cald şi tu te duci la Zoo, ca pe vremea copilăriei, pentru că nici că-ţi pasă.
"Dar e frumos, să ştii. E colorat!"
"Nu."
Am înţeles, îi e teamă. Poate că e prea colorat. Prea mare. Prea altfel. O las să se uite la macacul cel mic.
Dau să mă ţin după ea, când mă prinde între pupile o privire roşcată. O culoare molcomă. Nu văpaie, ca atunci. Luciu cald şi moale, scăldat în tristeţile unei vieţi trăite după gratii.
Asta e, îmi zic.
Nu l-au ajutat la nimic toate culorile lui. Lumea a rămas afară, el înăuntru. Vara s-a sfârşit. Au venit altele. L-au ajuns căldura şi muştele. Din masca lui tribală de războinic dansator a rămas o privire înfrântă, care mă prinde între irişi ca şi cum mi-ar zice "te ştiu pe tine, tu, cu tricoul portocaliu, ai mai fost aici, tu ştii cum eram, mă ţii minte...".
Da, ştiu.
Copiii de azi ţipă extatic în faţa macacului. E prietenos şi îşi arată dinţii când zâmbeşte. Face temenele. Copiii aplaudă în neştire. Ea nu aplaudă, mă caută cu ochii... trebuie să mă duc la ea.
Îmi întorc privirea în văpaia cea caldă. O clipă numai. Da, eu sunt, tricoul portocaliu. Tricoul meu negru a luat-o însă, deja, spre cealaltă pereche de ochi, vii şi întunecoşi.
Încet, lumina roşcată alunecă pe lângă mine. Alunecă molcom, ca o înserare.
"Eşti, încă, foarte frumos...", îmi vine să-i spun, pe limba gândului şi a poveştii.
"Şi ce folos...", mi se întoarce răspunsul, croindu-şi cu greu drum până la scena unde se înclină macacul.
Plec cu el în gând, aşa cum e şi aşa cum a fost. Încerc să-mi aduc aminte, pe drum, ce s-a ales de tricoul portocaliu. Nu mai ştiu. Au trecut prea multe veri peste el. S-au întâmplat poveşti. S-a dus culoarea la spălat.
Mă gândesc, într-o doară, că aş citi ceva frumos. Ceva care să-mi ţină vara aia aproape...
E o căldură pâcloasă şi lâncedă, cum se lasă în august, când stă să vină toamna. Parcă până şi poveştile au amuţit într-o monocromie predictibilă.
Sau poate că s-au speriat de tricoul meu negru...
Ce succes avea macacul ăla mic!... Aşa-i pe lumea asta. Fiecare vară cu vedeta ei.
Ia uite ce de nori... încă puţin şi vine ploaia. Cerul se face ca de plumb.
Mandrilul e trist.
