*
- Alexandru, tu ai să stai în cameră cu ei, a decretat Madame Professeur, arătând spre Gicone, Bălănel şi Armand, un roşcovan timid care se îmbolnăvea mereu şi lipsea des de la şcoală.- Dar, doamna profesoară, mi-aţi promis la plecare că o să stau în cameră cu fraţii gemeni.
- Nu vreau să aud niciun comentariu Alexandru, s-a răstit la mine Madame Professeur, în timp ce ne încolona să ne trimită spre camere. Mi-ai lăsat impresia că eşti băiat cuminte.
- Da, doamna profesoară. Îmi cer scuze, am zis eu spăşit. Madame Professeur ne era profesoară de franceză şi fusese aleasă să fie supraveghetoarea noastră în tabăra din acel an. Era severă, uşor de enervat, nu iubea deloc soarele sau comentariile impertinente şi preferam să nu ies din cuvântul ei, fiind de altfel şi foarte bună prietenă cu bunică-mea.
- V-am repartizat aşa fiindcă în tine am cea mai mare încredere că o să ai grijă de ei să nu facă vreo tâmpenie, mai ales de Gicone. Nu-i aşa Gicone că o să fii băiat cuminte şi nu o să mă superi? l-a întrebat Madame pe un vlăjgan tuns la zero, cu pielea arsă de soare, care deja începuse să se îmboldească pe ascuns cu Bălănel, grăsunul clasei.
- Ui, Madame Professeur, a răspuns acesta pe un ton impertinent. Să moară mama că o să fiu cel mai cuminte.
- Mama ta nu are nicio vină băiete, i-a zis Madame, aruncându-i o privire plină de dispreţ. Acum hai, toată lumea să treacă în camere şi vă aştept pe toţi jos, într-o oră. Nu plecaţi nicăieri fără să ştiu şi eu, nu aveţi voie la fete în cameră şi să nu care cumva să vă prind că fumaţi în camere. Pe care l-am prins, pleacă acasă. Ne-am înţeles?
- Da, Madame Professeur, am strigat noi în cor şi mai apoi am fugit spre camerele noastre.
Eu şi Armand am ajuns ultimii în cameră şi când am intrat, am constatat cu stupoare că nu aveam decât trei paturi, iar Gicone şi Bălănel deja se trântiseră fiecare în câte un pat, rânjind la noi cu superioritate.
- Asta e al meu, s-a înfoiat ameninţător Gicone la noi. Să nu care cumva să vă prind cururile în patul meu.
- Şi ăsta e al meu, l-am auzit şi pe umflatul de Bălănel, care eşuase în vârful patului şi începuse să se scobească în nas.
M-am uitat la Armand, care nu spunea nimic şi rămăsese cu geamantanul în mână. Avea o privire pierdută şi cu pălăria de explorator pe care o purta pe cap, arăta ca un băieţel din secolul trecut pe care o maşină a timpului odioasă îl aruncase în tabăra de la malul mării.
- Pot să dorm eu la margine, l-am întrebat cu o voce binevoitoare.
- Aaaa, eu merg oarecum cam de multe ori la baie noaptea că am o vezică oarecum mică şi aş prefera să dorm eu la margine, dacă nu e cu supărare. Şi mă zvârcolesc rău în somn, ca să ştii.
- Şi mai eşti şi cam redus mintal, ca să ştii, s-a hlizit Bălănel, dând la iveală o gură plină de dinţi cariaţi.
- Atunci stau eu la perete, am zis resemnat, încercând să îi ignor pe ceilalţi doi colegi de cameră.
- Mulţumesc pentru înţelegere, mi-a spus Armand politicos.
Am târât geamantanul voluminos până la dulap şi am început să îmi aranjez hainele călcate şi împachetate frumos de mama, care îmi făcuse bagajul cu răbdare şi migală. Gicone îşi trântise plasa din rafie la capul patului şi deja scosese din ea un cornet cu seminţe de floarea soarelui, pe care le spărgea între dinţi cu o dexteritate impresionantă. Bălănel, în schimb, îşi aşezase bagajul lângă pernă, de teamă să nu îi umble Gicone prin lucruri. Armand stătea pe pat şi ţinea valiza între picioare, privind în gol spre un tablou şters cu pelicani uriaşi.
Prima mea vacanţă departe de casă începea promiţător. După ce am terminat de aşezat hainele în dulap, am recuperat de pe fundul valizei micul aparat de fotografiat, pe care mama îl îndesase printre haine, de teamă să nu se spargă. Pe lângă aparat, mai aveam în bagaj şi o caserola cu pandişpan de vişine de la bunică-mea. Am pus cu grijă aparatul la gât şi i-am întrebat politicos pe colegii de cameră, fluturându-le prin faţă dulcele cu vişine:
- Care vreţi prăjitură de la bunică-mea? E cu vişine de la mine de la ţară.
- Dă-o încoace, a zis Bălănel, năpustindu-se spre mine. Îmi era o foame de lup. Oare când ne cheamă la masă? Oare au ceai cu unt? se tot întreba grăsunul clasei, hăpăind cu gura plină prăjiturile mele.
- Voi nu vreţi, am întrebat. Armand m-a refuzat politicos. Nu avea voie să mănânce vişine. Îi provocau diaree la intestine. Gicone, în schimb, se uita fix către brâul meu, continuând să îşi arunce seminţe în gură.
- Ce ai tu acolo şmechere? Ia dă să vadă şi băiatul ce porţi tu la gât.
- E un aparat de fotografiat. Faci poze cu el. L-am primit de la taică-miu.
- Ia să-l văd şi eu. Dă-l încoace să fac şi eu poze.
- Dar nu ştii să îl foloseşti, am ripostat eu. Dacă vrei, te învăţ.
- Te pomeneşti că tu ştii. De unde ştii tu să faci poze? Nu îmi spune că tac-tu e şi pozar.
- Păi am învăţat din cărţi. Mai întâi potriveşti diafragma în funcţie de lumină, reglezi distanţa şi ai grijă să nu îţi tremure mâna când apeşi pe buton. Şi trebuie să mai ştii şi multe alte lucruri. Încă mai am de citit.
Nu citisem de fapt nicio carte. Taică-miu îmi explicase pe terasa de la bucătărie, puţin cherchelit după petrecerea de ziua mea, ce îl învăţase şi pe el rusul de la piaţa de vechituri care îi vânduse aparatul. Te uiţi pe cer, vezi dacă e lumină suficientă, bâjbâi pe la butoane, îl duci la ochi, respiri adânc, apeşi pe buton, tragi filmul şi poza e gata. Pentru tata, lucrurile erau mereu simple. Înainte să mă urc în tren, mi-a dat un singur sfat. Să nu fac poze în soare.
- Lasă tu cărţile, s-a enervat Gicone, Dă-mi şi mie jucăria ta, să vezi ce poze mişto fac eu. Ai film înăuntru? Dă să văd, mi-a zis vlăjganul năpustindu-se spre mine.
- Dar e al meu, Gicone. Nu ai băgat la cap că e al meu?
- Băi, da tu eşti tare în gură şi eu nu ştiam? Dă încoace să văd, tu nu auzi, a ţipat el la mine, începând să tragă de cureluşa de piele a carcasei.
- Ba nu îţi dau nimic! Ia mâna de pe el, am strigat încolţit. Îl vedeam cum trage cu degetele lui lungi şi osoase de aparat, simţindu-mă neputincios şi furios. Gicone era faimos pentru bătăile pe care le trăgea prin curtea şcolii, cu golani mai mari ca el şi nu îmi doream să devin sacul lui de box încă din prima zi de vacanţă.
- Grăsane, vino şi ţine-l de la spate, cât îl burduşesc eu. Îi arăt eu să facă pe niznaiul.
Bălănel s-a năpustit spre mine pe la spate si am simţit strânsoarea braţelor lui mereu transpirate. Gura îi mirosea a chiftele şi plăcintă de vişine. Am început să mă zbat ca să mă eliberez, dar braţele grăsunului aveau puterea unor cleşti de homar.
- Vă rog băieţi, hai să nu ne certăm, am auzit vocea slabă a lui Armand care continua să stea pe pat, privind impasibil spectacolul nostru. Poate ne aude Madame şi o să am probleme acasă.
- Gură, băi faţă palidă, a zbierat Gicone la el. Hai, ţine-l grasule, să iau jucăria.
- Dă-mi drumul, am zbierat eu, zbătându-mă să scap de strânsoare. E al meu! Ia laba de pe el sau te sparg.
- Ce faci mă, m-a ameninţat acesta, ridicând pumnul spre mine. Îl vezi? Ştii câte mutre am stâlcit cu ăsta? A ta o să fie următoarea dacă nu îmi dai aparatul. Îl vreau, ce nu înţelegi?
- Nu îţi dau nimic, am ţipat eu. Dă-mi drumul! Acum!
În secunda următoare, s-a deschis uşa şi am văzut intrând turbanul verde al lui Madame Professeur.
- Ce se întâmplă aici? Ce e cu hărmălaia asta? Vreţi să vă întoarceţi cu toţii acasă? De ce nu sunteţi jos?
Am încremenit cu toţii, ca atunci când puneai pauză la casetele video. Bălănel era cu mine în braţe, Gicone trăgea de aparat şi Armand era pe jumătate ridicat de pe pat, semănând fix cu cocoşatul de la Notre-Dame.
- Ce aveţi cu Alexandru, s-a enervat profesoara, având dinţii încleştaţi şi privirea necruţătoare de dascăl trecut prin multe.
- Nimic, mă jur. Voiam doar să mă uit la aparatu' lu' Alex, da nu vrea să mi-l arate. Nu îi făceam nimic s-a scuzat Gicone.
- E adevărat, Alex?, m-a întrebat Madame.
M-am uitat la Gicone, care dăduse drumului aparatului şi mă privea ameninţător. Fără să o privesc pe Madame, i-am răspuns:
- Aşa este.
- Acum coborâţi cu toţii la cină. Dacă vă mai prind aşa, plecaţi acasă. Ne-am înţeles?
Ne-am încolonat şi am ieşit din cameră. Pe coridor, Gicone m-a înghiontit pe la spate şi l-am auzit şoptind în urechea mea:
- Tot o să ţi-l iau eu fraiere, nu scapi aşa uşor.
*
- Cum e la mare, Alexandru?, se auzea vocea mamei, interogându-mă de partea cealaltă a receptorului.- E foarte bine mama, o minţeam eu de la telefonul amplasat la intrarea în hotel. E foarte frumos. Avem mâncare bună şi marea e mereu caldă.
- Să nu înoţi prea departe în larg. Ştii ce a păţit vecinul nostru de la 3 şi era aşa tânăr. Să ai grijă, te rog eu.
- Da mama, o să am, am asigurat-o fără prea multă tragere de inimă. Nu prea avusesem ocazia să intru în apă, de teama lui Gicone, care era mereu cu ochii pe aparatul de fotografiat.
- Cu cine stai mamă în cameră? Te-a pus doamna de franceză cu gemenii?
- Da, mama. Ne înţelegem foarte bine. Acum ne pregătim să mergem la plajă. Nu puteam să îi spun ce noroc dăduse peste mine cu adevăraţii mei colegi de cameră. Taică-miu îşi repara mereu Dacia la tatăl lui Gicone, care era mecanic auto şi era un om liniştit, scund şi burtos, care se plângea mereu de fiu-su că e un derbedeu de care nu o să se aleagă nimic bun.
- Auzi Alexandru? Te întreabă tac-tu dacă ai făcut poze cu aparatul. Ai fotografiat vapoarele în larg? Zice că ţi-a mai pregătit o surpriză, pentru când te întorci.
- Ce surpriză, am sărit eu, stârnit de o curiozitate subită.
- Lasă, că vezi...
- Hai te rog, spune-mi. Sunt curios.
- Nu pot să stric surpriza, m-a alintat mama.
Deodată, în timp ce mama schimbase subiectul, fiind curioasă să ştie ce mâncăm noi în fiecare zi, am fost luat prin surprindere de un huruit asurzitor care a umplut liniştea cristalină a dimineţii. Un monstru pe patru roţi, negru şi strălucitor, a intrat în parcare cu scârţăit de roţi şi s-a oprit atât de aproape de mine, încât simţeam în obraji căldura răspândită de radiator şi aveam în faţa ochilor carnagiul de musculiţe, fluturi albi şi viespii care se zbăteau în grilele cromate. Am rămas cu gura căscată, exact ca atunci când mă chinuiam să pronunţ corect cuvântul grenouille. Nu mai văzusem în viaţa mea o asemenea maşină. Singura maşină străină pe care o ştiam era un Fiat cu tabla ruginită şi cauciucurile dezumflate, care zăcea de câţiva ani în parcarea noastră după ce proprietarul ei, inginerul Baldovin, căzuse în patima alcoolului şi se stinsese din cauza ficatului. Însă maşina asta parcă evadase din Străzile din San Francisco şi îşi găsise adăpost în faţa hotelului nostru.
- Mama, trebuie să închid, nu mai am fise, am minţit-o eu din nou. Promit să te sun mâine dimineaţă. Te pup, mama.
- Te pup şi eu, mi-a zis pe un ton puţin suspicios. Te rog să ai grijă de tine!
Am trântit receptorul în furcă şi în secunda următoare, făceam deja ocolul maşinii, păstrând aceeaşi gură căscată. Tabla era neagră şi strălucitoare, ca a unui obiect căzut întâmplător din spaţiu, farurile erau pătrate şi mari şi mi s-a părut că a durat o veşnicie până am traversat distanţa de la un capăt la celălalt al maşinii. În toată acea fascinaţie, mă întrebam dacă nu cumva începeam să am halucinaţii. Când am ajuns în dreptul şoferului, portiera s-a deschis şi din maşină a coborât o fata mai mare ca mine, îmbrăcată într-o fustă scurtă de piele, nişte cizme negre care îi veneau până la genunchi şi o bluză scurtă şi înflorată, care îi lăsa spatele la vedere. De abia mai târziu aveam să observ micul pandantiv în formă de elefant şi tatuajul cu pantera neagră, însă în acel moment împietrisem în faţa ei şi mă făcusem mic iar când s-a uitat la mine, cu nişte ochi negrii şi rotunzi, încadraţi de un machiaj întunecat, i-am zis, cu o voce ciuntită:
- Bună ziua.
- Salut, mi-a zis ea ştrengăreşte, în timp ce îşi aprindea un Kim mentol. Ce faci?
- E maşina ta, am zis eu, prinzând curaj?
- Aha, e a mea. Ce zici, îţi place?
- E foarte mişto. Ce fel de maşină e? E din filme?
- E un Cadillac Cimaron. Nu ştiu dacă e din filme, dar sigur e din America.
S-a îndreptat spre portbagaj şi eu m-am ţinut după ea ca un scai. Un geamantan din piele portocalie şi o ladă frigorifică cu multe abţibilduri pe ea şi-au făcut apariţia pe asfalt. Cât s-a aplecat să scoată bagajele, mi s-a părut că văd curbura moale şi albă a sânilor ei. Ca din senin, m-am trezit că i-am zis:
- Am şi eu un unchi în America. E fratele tatei. Anul trecut mi-a trimis de ziua mea o pereche de blugi Levi's şi o cutie mare de Toblerone. Anul acesta nu mi-a mai trimis nimic fiindcă a fost bolnav în spital. Am primit în schimb, un aparat de fotografiat. Îţi plac pozele, am întrebat-o pe un ton curios.
- Îmi plac la nebunie, dar nu are cine sa mi le facă. Tu ce poze ai făcut, mi-a zis pe acelaşi ton degajat, stingând ţigara cu piciorul pe asfalt şi privindu-mă fix în ochi.
- Încă nu am făcut, am zis eu, puţin încurcat de ochii ei. Nu m-am putut hotărî. Voiam să fac cu vapoarele care se văd în larg, da' nu am văzut niciunul până acum.
- Fii atent, am eu altă idee. Dacă mă ajuţi cu bagajele, poate ne plimbăm o dată cu maşina şi mergem într-un loc unde se văd toate vapoarele care vin şi pleacă în larg. Ce zici, te bagi?
Nu am aşteptat să mă întrebe de două ori. Îmi plesnea inima în piept de bucurie, fără să îmi dau seama exact care era motivul.
- Normal că mă bag, am zis eu cu entuziasm copilăresc şi după aceea am apucat cu putere de geamantanul burduşit şi de lada care era atât de grea de parcă avea bolovani înăuntru.
Magrit a luat-o înainte şi eu încercam să mă ţin după ea, trăgând cu putere după mine bagajele ei. Deşi nu aveam decât treisprezece ani, mă înălţasem destul de mult, fiindcă ai mei mă dăduseră la baschet din clasa a cincea. Eram deja mult mai dezvoltat decât colegii mei de clasă, iar singurul de care îmi era teamă era Gicone, fiindcă era mai înalt ca mine şi părea să nu se teamă de nimic. Am luat-o după ea, urmând dâra de parfum de mosc pe care o lăsa în urma ei. Am urcat cele cinci etaje fără să fac nicio pauză, trăgând din când în când cu ochiul la picioarele ei lungi şi albe şi la spatele ei gol. În tot acest timp, ea băgase trei lame de Wrigley în gură şi făcea baloane în timp ce urca în viteză pe covorul roşu care acoperea scările hotelului. Când am ajuns la camera ei, a deschis uşa şi s-a năpustit la fereastră, deschizându-o ca să admire marea.
- Mamă, ce tare e priveliştea asta! Zi tu că nu e tare. Uite ai putea să faci o poză de aici, nu crezi, m-a întrebat ea, continuând să privească spre marea în care se spălau razele soarelui de dimineaţă. Şi ce dacă nu sunt vapoare? Marea e frumoasă şi fără vapoare. Dar tu ce faci acolo, a zis ea puţin distrată, privind spre uşă. Hai înăuntru, nu mai sta acolo ca o statuie.
Am tras bagajele în cameră şi m-am şters de sudoare pe frunte. Magrit s-a trântit pe pat încălţată şi mi-a zis, cu o voce puţin obosită:
- Trânteşte şi tu bagajele astea pe undeva, că nu am chef de ele acum. Nu ştiu de ce naiba am luat atâtea bagaje cu mine. Trebuie să încetez să mai fac asta. Ia zi, vrei un Pepsi?
- Uau, am zis eu, chiar ai Pepsi?
- Normal că am. Deschide lada aia şi aruncă-mi şi mie unul, te rog.
Am deschis lada cu abţibilduri, care era plină de doze de Pepsi si de bere.
- De fapt, parcă aş vrea o bere. Poţi să îmi arunci o bere, te rog?
După ce ne-am deschis băuturile, s-a aşternut o linişte prelungită în camera care se umpluse deja cu parfumul ei. Eu sorbeam încet din sucul dulce şi răcoritor, trăgând din când în când cu ochiul la buzele ei excesiv de roşii în timp ce ea îşi aprinsese o ţigară şi trimitea rotocoale de fum în tavan, ridicând din când în când din picioare, ca un copil care nu avea astâmpăr. După un timp, vocea ei copilăroasă s-a auzit din nou în încăpere.
- Ia spune, nu cred că mi-ai zis cum te cheamă.
- Aaa, păi mă cheamă Alexandru, m-am fâstâcit eu. Poţi să îmi zici şi Alex, e mai scurt.
- Eu sunt Magrit, mi-a zis ea, continuând să facă rotocoale de fum. Mama mea m-a botezat aşa. Era artistă şi m-a botezat aşa după pictorul ei preferat. E un nume ciudat, nu e aşa?
- Păi nu ştiu, mie îmi cam place. Nu l-am mai auzit niciodată. Cu numele de Alexandru tot găseşti. Am la şcoală un coleg pe care îl cheamă Socrate. Şi ăsta e un nume ciudat.
Magrit s-a ridicat de pe pat şi a început să se plimbe nerăbdătoare prin cameră. Eu stăteam ţeapăn pe scaun, cu aparatul la gât, şi mă zgâiam la ea, încercând să mă acomodez cu această apariţie ciudată în vacanţa mea şi uitând cu desăvârşire că trebuia să fiu demult la micul dejun, împreună cu ceilalţi colegi. După un timp, Magrit s-a apropiat de mine, atât de mult încât am simţit mirosul mentolat de Wrigley şi a început să mă mângâie pe claia de păr cârlionţat pe care o lăsăm mereu să crească în vacanţe.
- Ai fost tare drăguţ astăzi, Alexandru. Îţi mulţumesc pentru ajutor. Eşti un băiat tare săritor, ştiai asta, mi-a zis ea continuând să îşi bage mâinile în părul meu.
- Aaaaa, păi cu plăcere, m-am bâlbâit eu. Mă simţeam încurcat şi nu îndrăzneam să mă uit în ochii ei, zăbovind cu privirea la nivelul sânilor ei, pe care aproape că îi văzusem mai devreme la maşină.
- Ia zi Alexandru, tu ai o prietenă? E imposibil să nu ai o prietenă. Nu-i aşa, m-a întrebat ea, întorcându-se la pat să îşi ia berea pe care o lăsase pe noptiera din lemn de fag.
- Păi nu am, am zis eu cumva ruşinat. Încă nu am. Am fost la un banchet unde am dansat cu fetele de la alte clase, dar nu ca prieteni. Aş fi putut să îi povestesc de Ana-Maria de la E, însă am preferat să tac. Ana-Maria avea pielea închisă, de parcă ar fi fost mereu bronzată şi dinţii incredibil de albii, exact ca în reclamele de la televizor. Îmi plăcea când dansam împreună, fiindcă mă lăsa să mă lipesc de ea şi să îi simt sânii lipiţi de pieptul meu. După fiecare dans, mă îndepărtam brusc, de ruşine să nu simtă semnele de viaţă din pantalonii mei de stofă, croiţi special pentru banchet.
- Tu o să fii un heartbreaker, Alexandru. Ştii ce e ălă un heartbreaker, m-a întrebat ea, sorbind zgomotos din bere.
- Habar nu am, am ridicat eu din umeri.
- E un cuceritor, unul după care mor toate femeile. E un Casanova, care le dă pe toate pe spate, mi-a zis ea cu o voce distantă şi s-a apropiat din nou de mine. Ia zi, vrei nişte bere?
- Hmm, păi nu beau bere. Am Pepsi. Nu îmi place, că e acră.
- Hai, ia şi încearcă, m-a îndemnat ea, întinzându-mi doza ei de bere, pe care rămăseseră urme de ruj de buze.
Am dus doza metalică la gură mai mult ca să simt mirosul mentolat pe care îl lăsaseră buzele ei. După aceea, am luat câteva înghiţituri de bere, care a început să mi se întoarcă înapoi din cauza acidului şi care mi-a înmuiat instantaneu picioarele.
- E bună, nu e aşa? Nu e nimic mai bun decât berea. Sau poate că este, nu ştiu. Acum Alexandru, mi-a zis ea, redevenind serioasă, eu am să mă bag direct la duş şi după aceea am să trag un pui de somn. Mâine dimineaţă te aştept în faţa hotelului. Mergem să facem poze cu vapoare. E bine aşa, m-a întrebat ea, în timp ce îmi deschidea uşa.
- E foarte bine. Mâine dimineaţă, am bâguit eu, ridicându-mă cu greu de pe scaun, din cauza gurilor de bere pe care le sorbisem cu poftă. Mulţumesc pentru Pepsi, i-am zis în timp ce ieşeam din cameră.
- Cu plăcere. Nu uita să iei mâine aparatul cu tine, mi-a zis ştrengăreşte, făcându-mi cu ochiul. Papa!
Când am coborât din nou în holul hotelului, Bălănel, Armand şi Gicone mă aşteptau, având sarcină de la Madame Professeur să mă găsească şi să mă ducă de îndată la sala de mese. Pesemne că intrasem în belele, fiindcă dispărusem fără urmă şi lumea se alarmase.
- Gagiu, ai dat de dracu', mi-a zis Gicone pe un ton plin de satisfacţie.
- Te caută Madame şi cred că vrea să te trimită acasă, a completat Bălănel.
- E nervoasă, am auzit şi vocea stinsă a lui Armand, care nu se despărţea nici în somn de pălăria lui de explorator.
- Pe unde naiba ai umblat, m-a interpelat Gicone. Din cauza ta, o să ne-o luăm noi acum.
- Păi nu am umblat pe nicăieri. Am ajutat o vecină să îşi urce bagajele, m-am apărat eu, pe un ton inocent. Atâta tot, am completat, râgâind de la berea pe care o băusem sus.
- Ce vecină, a întrebat suspicios Gicone. Era mişto bagaboanda?
- Nu era bagaboantă, am replicat eu supărat. Dar să ştiţi că are o maşină super tare, băieţi. O maşină americană, ca-n filme.
- Hai, las-o moartă băi, că nu te credem a zis Bălănel, în timp ce se scobea cu o scobitoare între dinţi şi îi curgea sânge de la gingii.
- Pe cuvântul meu, am insistat eu. Dacă nu mă credeţi, haideţi în parcare să vă convingeţi singuri.
- Ia haida să vedem noi şi minunea asta, a zis Gicone şi am ieşit cu toţii în parcarea din faţa hotelului. Da', dacă ne minţi, te-am spart la nas, m-a ameninţat din nou Gicone. Şi îţi iau şi jucăria, s-a hlizit el, arătând spre artefactul de la gâtul meu.
Când am ieşit în parcarea hotelului, am văzut aceeaşi expresie de uimire mută cum se întipăreşte pe feţele celor trei, la fel cum se întipărise şi pe faţa mea, când Magrit intrase cu maşina în parcare. Maşina era acolo, neagră şi impunătoare şi am început cu toţii să îi dăm târcoale şi să ne zgâim în geamurile unde ne puteam vedea reflexiile chipurilor noastre pline de admiraţie.
- Băi, să fiu al dracului ce bijuterie de maşină, l-am auzit pe Gicone, care îşi lipise mutra de geamul de la portiera şoferului. E cea mai tare chestie pe care am văzut-o până acum, să moară mama!
Bălănel îşi pusese mâinile unsuroase pe ea şi amprentele lui se vedeau acum peste toată vopseaua neagră a maşinii.
- E ca o balenă, frate, măgăoaia asta de maşină, a completat şi Bălănel. Păi asta nici nu ar avea tata unde să o parcheze, că nu ar intra în garaj, de mare ce e. Ar rămâne cu curul pe afară, s-a hlizit el amuzat.
- Mie îmi plac mai mult trenurile, a intervenit şi Armand, care deja răcise şi îşi tot ştergea nasul cu o batistă. Mama crede că maşinile sunt periculoase. Şi eu cred la fel. Am văzut odată un accident de maşină, când mă întorceam de la băile Govora. Cineva murise şi era întins pe asfalt, cu faţa acoperită. Să ştiţi că şi făcuse pe el, a zis pe un ton îngrijorat. De atunci, îmi e teamă de maşini.
L-am privit cu compasiune pe Armand. Nu ştiam la vremea aceea, că peste ani de zile, avea să devină bărbat în toată firea, să fugă de acasă şi să se înroleze în Legiunea Străină şi să dispară fără urmă în junglele din inima Africii. După ce a terminat de analizat maşina. Gicone a început să ne ţină o lungă prelegere, uitând că Madame îl însărcinase să mă ducă la sala de mese. Noi ne-am aşezat în jurul lui şi am început să îl ascultăm, ignorând aspectul lui de evadat de la Jilava, tuns la zero şi cu coatele julite, care contrasta puternic cu rolul de expert pe care şi-l asumase în momentul acela.
- Băi băieţii, maşina asta are un adevărat monstru sub capotă, să ştiţi. Un motor cu 20 de pistoane, care pompează simultan, ştiţi ce înseamnă asta? Nu cred că ştiţi. E ca un motor de avion, numai că e pus pe o maşină. Şi când îl accelerezi, huruie ca un monstru de te bagă în sperieţi. Şi tre' să bagi mereu benzină, că papă atât de mult gaz, încât nu îi ajunge un rezervor să vină până la mare. Şi are aer rece la picioare. Nu ştiţi voi de astea, că sunteţi prea ţărani.
Noi ne holbam la el, amuţiţi de vastitatea cunoştinţelor lui şi aşteptam continuarea. Până atunci, îl privisem pe Gicone ca pe un soi de paria, prostul clasei, dezinteresat de orice activitate şcolară care rămânea mereu corijent şi trecea clasa doar pentru că venea maică-sa la şcoală şi plângea pe la cancelarie şi taică-su mai făcea mici reparaţii pe gratis la maşinile profesorilor. În momentul acela însă, reuşise să ne câştige atenţia şi respectul lui. Nu pentru mult timp, însă.
- Voi ştiţi ce face maşina asta? Mănâncă asfaltul, asta face. Fuge de rupe. Când bagi demaraj, te bagă în scaun. Într-un minut, face 3 kilometrii. Păi la cu maşina asta, într-o oră aş fi acasă.
Eu căzusem pe gânduri şi calculam în gând formula vitezei şi nu mă împăcam cu calculele lui Gicone. Îl bănuiam deja că ne vinde gogoşi, însă nu îndrăzneam să îl contrazic, fiindcă era mai înţelept să îi dau pace şi să stau departe de el.
- Şi asta nu are trei pedale, o ţinea el pe a lui. Americanii au doar două pedale la maşini. Una de pui stop şi alta de bagi viteză. Maşina asta e avion, fraţilor. Are geamuri electrice, nu au manetă. Apeşi pe buton şi se lasă geamul. Aşa mi-a zis tata că a avut odată la el în garaj un Ford american. Şi ăla să vedeţi, apăsai pe un buton roşu şi iarna te încălzea la cur.
- Asta e vrăjeală pentru fraieri, a sărit pe neaşteptate Bălănel. Cine crezi că o să halească treburile astea? Nu am auzit în viaţa mea de maşini cu reşou în scaun. Lasă-ne băi frate cu abureala!
- Băi tu vrei să ţi-o iei, grăsane, l-a ameninţat Gicone. Tu ai crescut la stână, te-au îndopat ai tăi cu mămăligă şi caş. Nu aveţi voi acolo la oi maşini americane. Hai, fă paşi de aici!
- Nu vreau să fac paşi! Cine eşti tu să îmi porunceşti mie ce să fac? Crezi că îmi e frică de tine, Gicone? Ei bine, să ştii că nu îmi este!
În tot acest timp, lui Gicone i se urca sângele la cap şi i se umflau venele de la gât, fiindcă nu îi plăcea de fel să fie contrazis. Din punctul ăsta de vedere, semăna foarte bine cu Madame. Mie şi lui Armand ni se făcuse teamă de ce avea să urmeze, dar în acelaşi timp ne-am fi dorit să vedem şi o bătaie pe cinste, mai ales eu, care încă îi mai purtam pică lui Bălănel că îl ajutase pe Gicone în tentativa de a-mi lua aparatul de fotografiat.
- Băi balon cu aer, eu am să te dezumflu într-o zi, pleci cu ochii umflaţi de aici. N-o să ştie neam de neamul tău câte ştiu eu despre maşini. M-ai înţeles, măi? Nu are cum, nu are, mă pricepi?
În tot acest timp, Bălănel rămânea impasibil la ameninţările lui Gicone, continuând să se scobească între dinţi cu scobitoarea care era deja roşie.
- Cum spui tu, prietene. Eu cred că numai gura ce e de tine. Te-am văzut eu cum plângi când te ia mă-ta de clăpăugele alea, zici că eşti o fetiţă. Ştii tu despre maşinile străine, când tac-tu repară numai hârburi de Dacii şi Oltcit? Şi oricum, mi-a zis mie tata, că a avut odată maşina la atelier la taică-tu, că nici nu e un meseriaş aşa bun, cică face lucrurile de mântuială.
- Băi fraiere, eşti un om mort! l-a ameninţat Gicone, fluturându-şi pumnul osos în aer. Spune-ţi rugăciunea, grăsane, au fost ultimele cuvinte ale vlăjganului, înainte de a se avânta cu pumnul strâns spre burdihanul lui Bălănel.
- Staţi, staţi, am strigat eu, cu o voce pierdută! Mie Magrit mi-a promis că o să mă plimbe cu maşina ei, când vreau eu.
Bălănel şi Gicone au rămas încremeniţi, ca nişte mulaje de gips. Scosesem porumbelul din gură, şi acum nu mai era cale de întoarcere
- Ce ai zis măi, m-a întrebat Gicone. Cine ţi-a promis ţie că o să te plimbe cu maşina?
- Păi nu ţi-am zis că Magrit. Aşa o cheamă pe fata care am ajutat-o cu bagajele. E maşina ei.
- Magrit? Ce prostie de nume mai e şi ăsta, s-a luat Bălănel de mine. Acum ai început şi tu cu vrăjelile, ca Gicone? Cine ştie ce babă ai ajutat tu şi acum ne iei pe noi cu vrăjeli de astea.
- Nu e babă, m-am răstit eu nervos la el. E tânără şi e mai mare ca noi, că are carnet. Şi are o ladă plină cu Pepsi, mi-a dat şi mie să beau. În momentul acela, îmi părea rău că nu luasem cutia de Pepsi cu mine, fiind lipsit astfel de orice dovezi. Dar mai mult decât atât, regretam amarnic că deschisesem gura.
- Şi când zici tu că te plimbi cu fata asta, prietene, m-a interpelat circumspect Gicone.
- Păi, nu ştiu, am făcut eu pe prostul. Într-o zi, când o să aibă timp.
- Şi unde vă plimbaţi voi, a continuat să mă interogheze, fiind din ce în ce mai interesat.
- Păi a zis că mă duce într-un loc de unde se văd vapoarele cum intră şi ies din port, ca să fac poze.
- Aha. Şi ce altceva a mai zis?
- Păi cam atât? am răspuns eu, ridicând absent din umeri
- Da' ia zi, e mişto gagica asta? Hai spune sincer, ai vrea să te urci pe ea?
- Păi nu ţi-am zis că e mai mare ca noi?
- Păi ce dacă e mai mare ca noi?, a intervenit cu curaj Bălănel, proaspăt scăpat din mâinile agresorului. Poate te învaţă cum să nu mai fi virgin, ha?
- Poate te învaţă cum să o pui capră, a sărit Gicone, râzând cu gura până la urechi. Ştii ce e aia capră? E când o iei pe la spate, ca animalele. Aşa am luat-o eu pe futăcioasa aia de Kiraly în toaletă la băieţi.
- Iar ne bagi vrăjeli, a zis Bălănel. Ai luat-o tu pe Kiraly? Şi ce ai făcut cu ea, că tu nici nu ştii la ce îţi foloseşte aparatul ala de pişat dintre picioare.
- Băi batoză, iar începi, a ţipat Gicone la el. Vezi că nu te-am uitat. Tot ţi-o iei tu de la mine o dată. Măcar eu am ceva între picioare, nu o râmă cum ai tu. Te-am văzut eu la duş. Eşti un impotent, băi puţulică.
- Nu vreau decât să mă plimb cu maşina, v-am zis. Aşa mi-a promis, fiindcă i-am dus bagajele sus. Nu vreau să o pun capră, am ripostat eu vehement.
- Da' ia zi, are ţâţele mari?, a continuat Gicone. Kiraly le are mari, zici că e lăptăreasă. Ia zi, le avea aşa mari? Zi, mă!
- Nu m-am uitat, am minţit eu. Am vrut doar să o ajut. Ea m-a rugat.
- Nu te-ai uitat pe dracu', a zis Gicone, ţinând-o tot pe a lui. Era insistent şi nu se lăsa până nu te scotea din minţi. Faci tu pe sfântul, dar am văzut cum te uitai la ţâţele lu' panarama aia de Ana, nici nu ştii tu ce şi-o trage aia, nu ai văzut ce picioare crăcănate are?
. Ana nu e panaramă, am sărit eu în apărarea ei. Panaramă-i mă-ta, Gicone!
Vlăjganul a rămas mască, nu se aştepta la asemenea impertinenţă din partea mea. La fel am rămas şi eu, fiindcă ştiam ce urmează. Mă şi vedeam în drum spre casă, cu nasul spart şi cu vacanţa terminată prematur. Însă, ca printr-o minune dumnezeiască, am auzit vocea lui Madame, şi m-am bucurat cum nu mă mai bucurasem niciodată până atunci.
- Aici eraţi, da? Păi cum ne-a fost vorba Gicone, să veniţi în sala de mese? Iar tu Alexandru, pe unde ai dispărut, aşa fără urmă? Vrei să îi dai palpitaţii la inimă bătrânului dascăl, nu e suficient că soarele ăsta îmi creşte tensiunea, trebuie să mai stau şi cu grija voastră.
- Îmi pare rău, doamna profesoară, a spus eu spăşit, luând poziţie de drepţi, ca la armată.
- Pe unde ai umblat, spune repede, până nu mai enervez şi mai tare.
- Am vorbit cu mama la telefon, doamna profesoară.
- Minte, doamna profesoară, a sărit Bălănel, cu vocea lui piţigăiată. A fost un gentleman, aşa se zice, nu? A ajutat fete mai mari să îşi care bagajele în cameră şi a băut Pepsi, doamna profesoară.
- E adevărat, Alexandru, a zis doamna, privind cu severitate înspre mine.
Nu mai ziceam nimic. Lăsasem capul în pământ şi mă gândeam deja la drumul forţat spre casă. Gicone îşi încrucişase mâinile la piept şi mă privea cu ură, din cauza celor întâmplate mai devreme.
- Am vrut doar să fiu amabil, Madame, am zis cu inocenţă, încercând să mai dreg busuiocul.
- M-ai dezamăgit rău Alexandru. În tine aveam cea mai mare încredere. Te-am rugat să ai grijă de ăştia trei şi acum realizez că de fapt tu eşti capul răutăţilor, măi băieţaş. Şi mai eşti şi mincinos. Să îţi fie ruşine!
- Îmi pare rău, doamna profesoară. Nu o să se mai întâmple. Şi chiar îmi părea rău. Îmi părea rău pentru mine, fiindcă ştiam că păţania asta avea să ajungă la urechile bunică-mii, care avea să o relateze mai apoi la întreaga familie.
- Păi să îţi pară, băieţaş. Când Madame folosea apelativul ăsta, ştiam cu toţii că ceva rău urma să se întâmple. Era ca un tunet puternic care te anunţa că o să se abată ditamai furtuna pe capul tău. Să îţi pară, a continuat ea la fel de serioasă. Să nu crezi că o să scapi atât de uşor. Mâine eşti pedepsit, nu ai voie să ieşi din cameră. Să stai acolo şi să vezi ce înseamnă să ieşi din cuvântul meu. Ne-am înţeles?
- Da, doamnă, am zis eu cu o jumătate de gură, ştiind că în ziua următoare Magrit îmi promisese că o să mă plimbe cu Cadillacul.
*
A doua zi dimineaţa, am aşteptat până când toată lumea a plecat la plajă şi am coborât tiptil în faţa hotelului, având grijă să nu mă vadă Madame sau vreunul dintre colegii mei. Magrit era deja la maşină şi îşi aranja lada frigorifică în portbagaj. M-am dus întins spre ea, uitându-mă mereu în stânga şi în dreapta, întocmai ca un răufăcător. Când am ajuns în dreptul ei, am simţit că mi se înmoaie picioarele. De data asta, era îmbrăcată într-o pereche scurtă de blugi, atât de scurtă încât mi-am întors instantaneu privirea în altă parte.- Salut, am zis eu tare, ca să fiu sigur că mă aude.
- Hey, Alexandru, ce faci, eşti gata de plimbare?
- Sunt gata, am confirmat eu, neputând să îmi iau ochii de la picioarele ei. Păreau mai lungi ca prima dată când o văzusem şi pielea lor albă era punctată pe coapse de o constelaţie misterioasă de aluniţe cafenii.
- Costumul de baie l-ai luat, m-a întrebat ea ştrengăreşte.
- Ăăăăă, păi am uitat. Plecasem într-o grabă atât de mare, că nu mă mai gândisem de costumul de plajă.
- Stai liniştit, nici eu nu l-am luat, mi-a zis ea pe un ton complice. Hai să mergem, până nu mai vin şi alţii pe plaja noastră pustie.
- Hai, am zis eu, urcându-mă în faţă, în dreapta ei.
Interiorul maşinii mirosea a piele proaspăt tăbăcită, a tutun şi parfum de mosc. Mă afundasem în scaunul care îmi părea un tron împărătesc şi mă simţeam în namila aceea de maşina ca un peşte mic în burta unei balene. Magrit s-a urcat la volan, şi-a aprins o ţigară, s-a uitat în oglinda retrovizoare să îşi potrivească rujul şi a pornit maşina. Un zgomot puternic a spart liniştea adormită a dimineţii când Magrit a tras de maneta de viteze şi a dat cu spatele, fără măcar să se uite. Am pornit cu scârţâit de roţi şi după ce am ieşit din parcare, maşina a început să muşte din asfalt, întocmai cum ne spusese Gicone. Magrit conducea ca o inconştientă şi aproape că mi se făcuse frică cu ea în maşină. Deschisese geamul şi cu o mână ţinea ţigara, iar cu cealaltă trăgea de volan şi schimba vitezele. Nu semnaliza niciodată şi celelalte maşini o claxonau când le tăia faţa. Vântul, în schimb, îi răvăşea părul negru şi ondulat, acoperindu-i şi dezgolindu-i faţa, ca într-un fel de dans straniu care era frumos de privit.
- Ce zici Alex, nu-i aşa că e tare maşina asta? Cu maşina asta mă simt mereu liberă, de parcă toată lumea ar fi a mea.
- E foarte tare, am zis eu cam cu o jumătate de gură. Cât prinde la oră, m-a mâncat pe mine să întreb.
- Păi ia să vedem, a zis Magrit, trăgând cu putere de maneta de viteze şi împingând cu forţă în pedala de acceleraţie.
Nu am mai avut timp să zic nimic, fiindcă am fost împins cu putere în bancheta moale a maşinii. Mă simţeam ca într-un vertij, din cauza curentului din maşină şi a peisajului care mi se desfăşura cu repeziciune prin faţa ochilor. Ieşisem de mult din staţiune şi goneam pe un drum de ţară, plin de curbe şi viraje strânse. Undeva, în depărtare, vedeam albastrul mării şi pescăruşii care planau pe suprafaţa apei. Motorul huruia zgomotos, de parcă o mână nevăzută ar fi încercat să îl sugrume şi Magrit scosese o mână pe geam, încercând să se agaţe fluturii albi care zburau pe mijlocul drumului.
- Ce zici Alexandru de senzaţia asta? Nu e foarte tare? Aşa miroase libertatea, să ţii minte asta.
- Cred că mergem puţin cam repede, i-am tăiat eu entuziasmul, însă nu a părut să mă asculte. Era în lumea ei, detaşată de tot ceea ce o înconjura. Părea fericită, deşi era absentă. Nu auzise ce îi spusesem.
- Aproape că am ajuns, mi-a spus ea, uitându-se la mine printre şuviţele de păr care îi acoperiseră faţa. O să vezi cea mai frumoasă plajă pe care ai văzut-o până acum. Dar să nu mai spui la nimeni de ea, promiţi?
- Promit, am zis eu puţin încurcat. Nu ştiam la ce se referă. Nu văzusem prea multe plaje la viaţa mea şi nici nu aveam de gând să mă laud că fuseserăm împreună la plajă. Dacă ar fi aflat Madame, zilele mele ar fi fost numărate.
Într-un final, goana noastră s-a întrerupt şi Magrit a frânat brusc, virând pe un drum de beton, înconjurat de stufăriş pitic, pe care nu avea loc decât o singură maşină. Am mai mers o bucată, până când am ajuns la un luminiş cu nisip, unde Magrit a parcat, băgând maşina cu botul într-un tufiş de cătină albă.
- Am ajuns, a zis ea fericită, ieşind din maşină şi întinzând mâinile spre cer. O să îţi placă atât de mult aici, e unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pământ.
- E foarte frumos, am zis eu, oarecum reticent. Nu vedeam încă marea ci doar un drum de nisip care şerpuia într-o pustietate acoperită cu stufăriş şi tufe de mărăcini.
- Hai să mergem, m-a îndemnat ea. Tu iei lada cu suc şi eu iau rogojinele. E timpul să ne bronzăm!
Am pornit pe drumul de nisip, ascultând sutele de insecte şi de păsări care se ascundeau prin stufăriş. În jurul nostru, era o sălbăticie care aproape că îmi dădea fiori. Nu mai fusesem niciodată atât de departe de oameni. În schimb, Magrit părea în al nouălea cer. O luase mult înainte şi la un moment dat, am pierdut-o din ochi. Am încercat să grăbesc pasul, însă lada era chiar mai grea ca data trecută. În jurul meu se aşternuse o linişte de amiază şi eu mă tot uitam pe unde călcam, fiindcă drumul era plin de şerpi mici, cu solzi strălucitori, care se retrăgeau în desişul de pe margine drumului, de îndată ce mă simţeau în preajma lor. Într-un final, după ce am trecut peste o creastă de nisip, am ajuns la plajă. Priveliştea mi-a tăiat respiraţia. Plaja era pustie, cu nisip alb şi fin, iar din loc în loc, erau presărate trunchiuri mari de copaci, pe care probabil că marea furioasă le aruncase la mal. Marea era verde şi liniştită, aşa cum nu o mai văzusem niciodată. Magrit îşi aruncase hainele direct pe nisip şi o vedeam în larg cum îmi face semne cu mâna. Priveliştea hainelor ei împrăştiate pe plajă m-a aruncat într-o stare de agitaţie pe care nu o simţisem niciodată până atunci. Am întins rogojina lui Magrit, mi-am dat maieul jos, mi-am pus aparatul din nou la gât şi m-am aşezat pe nisip. O priveam pe Magrit cu făcea tumbe în apă, înotând ca un delfin printre valuri. Îi vedeam trupul alb, subţire, cum apărea şi dispărea sub apă şi simţeam din nou acele semne de viaţă în pantaloni, semne care nu îmi dădeau pace. Am scos aparatul şi am încercat să pândesc orizontul mării, în aşteptarea vapoarelor pe care mi le promisese Magrit. Am tot aşteptat, cu vizorul aparatului lipit de ochiul drept. Marea era pustie. În curând, am început să disting prin micul vizor de plastic, silueta lui Magrit care ieşea din apă, ca o Afrodită cu părul negru. Nu îndrăzneam să iau aparatul de la ochi. I-am văzut prima dată părul umed lipit de umeri. Umerii goi şi albi, ca ai unei statui. După aceea, i-am văzut sânii rotunzi, mici, cu sfârcurile de un maro închis, întărite, ca nişte pălărioare elegante aşezate cu grijă peste pielea înfiorată a sânilor. Inima îmi bătea atât de tare, încât aproape că îmi ieşea din piept. Toata lumea din jurul meu fusese absorbită de trupul acela care se năştea din apele mării.
Când a ajuns în dreptul meu, încă mai ţineam aparatul la ochi, distingând o mică nebuloasă de aluniţe de pe coapsa ei stângă.
- Apa e superbă, hai şi tu, m-a îndemnat Magrit. Hai să face o baie!
- Dar nu am costum, am zis eu timid, privind în altă direcţie.
- Nici eu nu am, a zis ea. Dar nu te vede nimeni aici.
- Aş prefera să nu, am continuat eu puţin iritat.
- Aaa, înţeleg, a zis ea, aşezându-se în faţa mea. Se acoperise cu prosopul şi apa ă se scurgea şiroaie din părul care mirosea deja a mare. Nu ai mai făcut niciodată baie gol?
- Nu, am zis eu îmbufnat, ţinând picioarele împreunate, ca să ascund semnele de viaţă din pantaloni.
- Şi îţi e ruşine, a zis ea, pufnind în hohote de râs. Ce prostuţ eşti, a completat ea. Nu trebuie să îţi fie ruşine de mine. Nici mie nu îmi e ruşine de tine, vezi, a zis ea, aruncând pe în nisip prosopul cu dungi albastre care îi acoperise trupul.
- Dar îmi este, m-am răstit eu, pe un ton supărat. Nu am mai făcut asta niciodată.
- Şi ce dacă. Promit că nu o să mă uit, încerca ea să mă convingă.
- Nu ştiu dacă pot, sincer nu ştiu. Mă simţeam jenat de mine, fiindcă îmi era ruşine.
- Uite cum facem, am zis ea. Eu mă duc să înot. Dacă te răzgândeşti, te aştept şi pe tine. După aceea, s-a ridicat şi a alergat spre mare, aruncându-se direct în valuri. Spatele ei gol m-a încurcat şi mai tare. Semnele nu îmi dădeau pace.
Am lăsat aparatul în nisip şi m-am ridicat în picioare, privind spre Magrit, care făcea pluta pe suprafaţa strălucitoare a apei. Mi-am dat pantalonii jos şi am rămas doar în chiloţi. Strânsoarea lor devenise deja dureroasă. Mi-am privit corpul şi m-am simţit din nou ruşinat. Magrit îmi făcea din nou semne. Am lăsat chiloţii în jos cu o mână, cu cealaltă acoperindu-mi părţile ruşinoase. Când m-am scufundat în mare, pielea mi s-a înfiorat de îndată, din cauza apei reci. Am început să înot, simţindu-mă liber. Magrit avusese dreptate. Era un sentiment minunat, de fericire intensă, ca şi cum ai fi fost acceptat într-o familie nouă. M-am scufundat şi am început să înot până când am început să disting silueta ei, cu picioarele care se mişcau în apă de parcă ar fi pedalat pe o bicicletă invizibilă. Deşi nu mai aveam aer, priveam fascinat sper locul acela întunecat dintre coapsele ei şi nu înţelegeam nimic. Când am ieşit la suprafaţă, aproape că nu mai reuşeam să îmi recapăt suflarea.
- Hey, bine ai venit, mi-a zis Magrit. Cum e apa?
- E super, am zis eu, fiind cuprins de un acces de sinceritate. E foarte frumos aici.
- Ţi-am zis eu. E minunat, a zis Magrit, dispărând cu capul sub apă.
- Unde fugi, am strigat eu fericit, scufundându-mă după ea. Apa era atât de limpede că o vedeam ca prin pereţii de sticlă ai unui acvariu, cum se apropie de mine, dând din mâini cu un calm încrezător. Când am ieşit la suprafaţă, eram atât de aproape unul de celălalt, că îi simţeam corpul lipindu-se de corpul meu.
- Îţi place aici, m-a întrebat ea, continuând să dea uşor din mâini.
- Îmi place mult, i-am răspuns eu.
- Mă bucur, mi-a zis, aruncându-mi o privire pe care nu aveam să o înţeleg decât peste mulţi ani. Am obosit de la atâta înotat, pot să mă agăţ de tine, mă poţi ţine?
- Sigur, am zis eu, umflându-mă în pene.
Am simţit cum braţele ei se încolăcesc în jurul gâtului meu, ca o adiere din piele rece şi parfumată. Mi-am înfipt vârful picioarelor adânc în nisip, de teamă să nu îmi pierd echilibrul. Parfumul ei proaspăt era atât de aproape, însă nu îndrăzneam să îi spun ceva sau să o privesc în ochi. La un moment dat, am simţit picioarele ei încolăcindu-se în jurul meu. Inima îmi galopa şi aveam vertijuri în stomac. Sânii ei tari s-au lipit de pieptul meu. Am cuprins-o de mijloc, ţinând-o strâns. A început să mă privească în ochi, fără să spună nimic. Eu o priveam cu pleoapele întredeschise, din cauza soarelui fierbinte care mă orbea. Am simţit-o cum se lipeşte mai tare de mine, cu buzele uşor întredeschise. Mijlocul ei a început să se mişte uşor şi eu am fost cuprins de un val de căldură, care venea de jos, îmi trecea prin stomac şi mi se oprea în gât. Semnele de viaţă erau mai puternice ca niciodată. Magrit mă strângea tare şi toată căldura ei mă împresurase ca un şal gros şi moale. Câteva gemete uşoare au tulburat liniştea din jurul nostru şi eu am strâns tare din dinţi, picioarele mele înfigându-se şi mai adânc în nisipul rece. După aceea, Magrit m-a eliberat din strânsoarea ei şi s-a îndepărtat de mine. A înotat atât de departe, încât aproape că nu o mai vedeam. Eu am rămas în mijlocul apei, cu ochii închişi, plutind în derivă. Nu ştiu cât am stat acolo. Ştiu doar că atunci când m-am întors pe plajă, Magrit era acolo, gata îmbrăcată şi pregătită de plecare. Singura urmă a celor întâmplate în ziua aceea era părul ei, care era încă ud.
- Ar trebui să mergem, a zis ea pe un ton serios.
- Dar, nu am făcut poze, am ripostat eu.
- O să faci altădată, a zis ea pe acelaşi ton serios. O să mai ai şi alte ocazii. Trebuie să mergem, mă grăbesc. După aceea, mi-a întors spatele şi a dispărut după creasta de nisip.
Deşi nu înţelegeam, m-am îmbrăcat în grabă şi am pornit în fugă după ea. Când am ajuns-o din urmă, mă aştepta în maşină, cu motorul pornit. La întoarcere, a dat drumul tare la radio şi a fumat ţigară după ţigară. Nu mi-a adresat nici măcar un cuvânt, motiv pentru care mi s-a părut că drumul a durat o veşnicie. Când am ajuns în faţa hotelului, s-a uitat la mine şi mi-a zis, pe o voce de nerecunoscut:
- Promiţi că nu o să spui la nimeni de plaja noastră?
- Promit, am zis eu confuz. Îţi mulţumesc pentru plimbare.
- Cu plăcere, mi-a zis ea, aprinzându-şi o altă ţigară mentolată.
Am ieşit din maşină şi m-am strecurat în hotel, grăbindu-mă spre camera mea. La intrare în hotel, mă aştepta Gicone, aşezat pe treptele de la etajul unu.
- Ştiu ce ai făcut, mi-a zis Gicone ameninţător.
- Ce ştii, am întrebat eu speriat.
- Ştiu despre tine şi bagaboanda ta.
- Nu ştii nimic, am ripostat eu.
- Ştiu că ai plecat cu ea şi o să te spun la Madame.
- Nu e adevărat!
- Ba este! Te-am văzut cu ochii mei. Nu mă minţii!
- Nu ai văzut nimic, am strigat eu nervos.
- Ba da! Am văzut! Vreau aparatul sau te zic!
- Nu pot să ţi-l dau, e un cadou.
- Mă doare undeva! Îl vreau!
- Îţi dau bani.
- Aparatul sau te zic şi adio vacanţă. Te zic că umbli cu bagaboande mai mari ca tine.
- Nu pot, am început să mă tânguiesc eu.
- Bine, atunci mă duc să o caut pe profă, a zis Gicone ameninţător, începând să coboare scările teatral.
- Stai, am strigat eu la el. Bine, ţi-l dau. M-am uitat la micul aparat cu inima strânsă. Nu apucasem să fac nici măcar o singură poză.
- Dă-l încoace!
Mi l-a smuls din mână şi l-a agăţat la gât, ca pe un trofeu la care râvnise demult. După aceea, a rânjit la mine şi mi-a spus pe un ton triumfător:
- Ţi-am zis eu fraiere că o să fie al meu!
Cursul de Creative Writing Punct... a fost organizat de Asociaţia Culturală Control N în perioada 22 ianuarie - 26 martie 2013 şi susţinut de scriitorul Cristian Teodorescu. Povestirile scrise de participanţii la acest curs vor putea fi citite în fiecare sîmbătă în această rubrică. Unul dintre participanţii la acest curs şi autor al textului de mai sus, Cristian Boricean, a primit bursa LiterNet, care constă în posibilitatea de a publica 15 povestiri pe LiterNet în 2013.