Aveam o prietenă de bază (şi aş mai fi avut-o încă dacă nu ar fi făcut un salt mortal de pe crestele masivului Retezat) la care mă raportez de fiecare dată când dau de oameni noi sau când învăţ să-i pricep pe cei mai puţin noi. Ea era singurul om real pe care ţin minte să-l fi cunoscut în studenţie. Era genul de persoană care respira şi expira adevăr, prin toţi porii fiinţei sale masive. Era un om care credea în frumuseţe, la modul absolut. Vedea frumosul şi îl aprecia. Poate că trăia mai mult într-un mediu abstract, plonjând de multe ori în acel fantastic gen fantasy din care ieşea doar când ştia că trebuie să se apuce de vreun proiect la facultatea elveţiană unde era asistent sau, adică mai ales când ieşea pe munte. Acolo mi se părea că prinde puteri aproape şamanice şi îmi dădea şi mie o încredere aproape dementă (e singurul om cu care am bătut integral creasta Făgăraşului). Ea este deci omul la care mă raportez şi legat de societatea în care trăiesc aici şi acum. Şi după o lungă perioadă în care mi se părea că nu mai găsesc oameni cu care să rezonez la modul pur, încep să am din nou acea speranţă că se poate. Se poate ca oamenii frumoşi şi adevăraţi să îşi recâştige locul în societate.
Oamenii de curcubeu
Îi văd acum în stradă şi mă inundă o mândrie aproape ruşinos de explicat pentru cineva care încearcă să se menţină raţional. Cauza a scos oamenii ăştia în stradă şi i-a readus la viaţă. Parcă îi şi văd pe oamenii ăştia organizându-se în comunităţi şi retrăgându-se în munţi şi reîncepând o nouă era terestră. Acest sentiment de trezire mă inspiră teribil în zilele acestea de somnolenţă organică. Pentru prima oară de când exist, sunt mândră de oamenii cu care împart acelaşi teritoriu mental. A început adevărata revoluţie spirituală. Îmi vine să dansez cu toţi şi să-i îmbrăţişez. Acum ştiu mai bine ca niciodată de ce am ales să rămân aici. Şi nici că-mi mai trece prin cap să mă mai mut altundeva. Pentru că ştiu că oamenii ăştia există şi trăiesc încă alături. Şi asta mă ţine, mă menţine. Îmi dă speranţă. Îi văd la concerte, îi văd în stradă apărându-şi istoria şi principiile. Da, în sfârşit pricep. Şi asta îmi dă speranţă. Văd oraşul altfel, văd strada prinzând viaţă. Pentru asta merită să continui să scriu, să visez, să mă bucur de copii pe care îi cresc într-o lume cu munţi, cu păşuni, cu izvoare, cu suflu terestru. Acest nou new age va împărţi încă o dată lumea în două. Vom învăţa să trăim altfel, departe de paranoia războiului şi de ciuma consumerismului exagerate, departe de foamete, de corupţie şi injustiţie. Şi totuşi, am în cap: "Let me tell you something my friend. Hope is a dangerous thing. Hope can drive a man insane." (Stephen King, The Shawshank Redemption)
New age style
E dimineaţă şi afară e linişte. În fundal cântă radioul. Copii dorm încă. Mă pregătesc pentru încă o zi de ieşit în stradă. Ştiu că la celălalt capăt al ţării oamenii ăia frumoşi fac acelaşi lucru: alimentează speranţa în acea utopie la care visăm cu ochii deschişi. Aici şi acum se întâmplă. Să fim una. Uniţi.
