Scriu pe fugă, mănânc în picioare, respir accelerat, mă grăbesc la meditat, alerg printre minute şi ştiu că fiecărei secunde trebuie să-i dau un sens. Pentru că ritmul vieţii mele a devenit o continuă probă de foc pentru care par să mă fi pregătit în toţi anii prenatali. Goana pentru evoluţie. Şi goana pentru revoluţie, revoltă, conştientizare: a binelui şi a răului. No more going with the flow, deşi după această deviză mi-am ghidat mai toată adolescenţa. Dar, vedeţi voi, dragii babei şi-ai moşului, maturizarea vine şi odată cu apariţia generaţiei următoare. Generaţie pentru care eşti programat să te sacrifici într-un fel sau altul, pentru care simţi organic că trebuie să faci lucrurile să meargă mai bine. Şi vorbesc aici despre acel bine personal, pe care ştim cu toţii instinctiv să-l respectăm, fie că suntem mai mult sau mai puţin umblaţi, şcoliţi, iubiţi. Şi da, se fac multe prin iubire. Mai toate. Pentru restul însă trebuie să ne lăsăm simţurile intacte: să rămânem vigilenţi, cu urechile ciulite, cu nările în vânt şi cu pistolul sub pernă. Lupta pentru supravieţuire a rasei nu poate fi dusă doar la nivel energetic. Oricum, nu încă, pentru că nu suntem încă destul de iniţiaţi. Nouă, generaţiei de aici şi de acum ne rămân alte unelte la îndemână şi unul dintre ele este creierul. Ideea de just observe trebuie ignorată pentru o vreme. Pentru că aici şi acum noi trebuie să acţionăm.
Episod concret
Ieşim la prima tură în formulă de patru, undeva unde să ne putem desfăşura într-o natură mai puţin statică. Alegem o pensiune undeva aproape de Muntele Mic şi plonjăm aşa, nedormiţi şi cu doi copii mici şi foarte mici, într-un final de săptămână, la început de toamnă cu soare. Spre surprinderea noastră de turişti-familişti nou intraţi pe piaţă, constatăm că totul e făcut cu destul de multă grijă şi ne relaxăm prematur. Cu emoţiile de rigoare legate de scandalul pe care îl provocăm inevitabil când apărem cu un copil de un an jumate şi unul de două luni, remarcăm că ne descurcăm destul de bine la nivelul decenţă în public (proprietarul şi încă doi oameni care ajutau la curăţenie). Şi totul plutea într-o linişte idilică de sat montan care mă făcea să mă simt tot mai încrezătoare în potenţialul eco-turistic al zonei, când de după zare apar nişte maşini ţapene, cu nişte platforme şi mai impunătoare, echipate până în dinţi cu ATV-uri şi motoare de enduro. Aflăm că sunt o echipă de cehi care vin în zonă în fiecare an. Mă entuziasmez iniţial la idee, gândindu-mă că asta aduce profit omului şi astfel are cu ce-şi întreţine afacerea şi susţine turismul în zonă. Abia mai târziu aflu că motivul pentru care cehii bat atâta drum cu atâta amar de echipament pentru purul amuzament extrem: în România nu-i amendează nimeni, nici pentru poluare fonică, nici pentru distrus terenul în zone montane.
ATV heart mother
Colac peste pupăză, pe la unu noapte mă şi trezesc din cauza chefului care se încinsese în aşa măsură încât absolut nimănui nu mai părea să-i pese că pe lângă zece cehi în cabană mai era cazată şi o amărâtă de familie cu un copil de un an jumate şi un bebeluş de două luni. Nota bene: pentru cunoscători, să adormi un bebeluş necesită o tehnică avansată a procesării răbdării şi anduranţei fizice, după care urmează pregătirea părintelui pentru campionatele mondiale de nesomn. În consecinţă, o trezire neprevăzută şi determinată de factori externi micii bucle familiale poate declanşa o adevărată cavalcadă de nervi întinşi, pregătiţi să împroaşte cu energii negative pe o rază de câţiva kilometri. Drept urmare, cu toată bunăvoinţa de român ospitalier, nu mi-a venit decât să le urez cehilor drum bun... la dracu'! Şi pentru a nu regreta de tot că părăsim ţinuturile muntoase, a doua zi am primit şi o demonstraţie decibelică legată de ceea ce numesc unii enduro. Nici nu vreau să-mi închipui frustrarea pe care aş fi experimentat-o pe crestele cărămizii ale munţilor la auzul agresiv şi fără milă al acestor maşinării ucigătoare de timpane.
Nu chiar flower power
Poate am mai îmbătrânit şi mă uit şi eu ca cei trecuţi de prima tinereţe la cei gălăgioşi şi periculoşi, dar ştiu sigur că dacă asta înseamnă să faci turism de pe urma celor care vin la noi pentru că nu sunt lăsaţi altfel în Europa civilizată, atunci mă declar un turist autohton revoltat, cu drept la apel într-o comunitate care ar trebui să înţeleagă că turismul nu înseamnă să-ţi trimiţi concetăţenii la plimbare pe dincolo, în timp ce pe alţii îi laşi să facă ce vor pe teritoriul tău. Acestea fiind spuse, vă doresc curaj în lupta pentru teritoriu şi pace tuturor. A, şi ţineţi minte că opusul iubirii nu este ura ci indiferenţa ("The opposite of love is not hate, it's indifference. The opposite of art is not ugliness, it's indifference. The opposite of faith is not heresy, it's indifference. And the opposite of life is not death, it's indifference." Elie Wiesel)
