Este şi asta o chestie: să-ţi redescoperi abilităţile corpului după aproape trei ani de transformări capitale (şi sociale dacă tot vine vorba), perioade de gestaţie, creaţie, motivaţie, altercaţie, mutilaţie, conflagraţie, meditaţie. Am ajuns şi aici: din nou la meditaţie. Doar că de data asta am luat-o mai în serios cu poziţiile de hatha yoga, aşa că după o lună de făcut slalomuri printre piste de biciclete, dulapuri de vestiare, chei de biciclete, eşarfe de purtat bebeluşi şi alte gadgeturi de uşurat vieţile mamelor yoghine, am ajuns să fac măcar o mişcare fără să îmi îngheţe zâmbetul pe faţă. Şi, pfoa! ce de mai senzaţii: să te poţi răsuci ca o plastilină, să-ţi vezi din nou degetele de la picioare dar mai ales să ţi le poţi atinge, să poţi sări pe salteaua aderentă, să îţi aduci mintea în momentul prezentului în care doar inspiraţia şi expiraţia mai contează... Ce mai, ora de yoga a devenit acum un fel de excursie săptămânală prin Bali, India, Indonezia. Plus senzaţia de redescoperire, de parcă fiecare fibră devenise un fel de bebeluş care descoperă lumea, se descoperă pe sine şi învaţă să iubească fiecare firicel de lumină. Şi trebuie să menţionez că nu sunt chiar un novice în domeniu pentru că primul contact cu yoga l-am avut acum... pff, să tot fie şapte, opt ani, de când am trecut pentru prima oară podul îmbibat în noapte al Gangelui care plutea undeva peste o altă planetă numită Rishikesh, the yoga center of the world. Şi nici măcar nu ştiam asta când pentru prima oară am respirat acel aer de masala care m-a dus direct în acel ashram pe poarta căruia scria ceva de genul: leave all your trash behind. Aha! Şi iată cum am ajuns unde doream să ajung cu povestea din acest prezent apropiat...
Gunoiul şi războiul
...în care ne-am trezit vrăjind şi plătind facturi la gunoi taman în timpul orei de yoga. Şi dacă tot e să luăm viaţa metaforic, poate că avem cu toţii mici restanţe la plătit gunoiul interior. Căci despre el ar fi vorba în această poveste care se bazează pe întâmplări reale din viaţa românului căruia nu-i lipseşte nici imaginaţia, nici simţul umorului, nici perseverenţa. Doar că se nimerise ca la ora respectivă să fie prezente patru nemţoaice, două columbiene şi două românce, plus instructoarea, o doamnă respectabilă şi finuţă tot de naţionalitate germană. Şi începem noi ora de yoga, cu tot ritualul cuvenit şi cu entuziasmul care trebuie să fi bătut şi cele mai puternice reţele de wireless din zonă: o mantră, o întindere, o mişcare de războinic (pour les connaisseurs: Veerbhadrasana sau warrior pose), una de câine întors (dumber facing dog) şi uite cum începea încet, încet levitaţia. Plus că se simţea spiritul nemţesc din atmosferă, luându-ne extrem de în serios şi pe noi şi pe tot universul care plutea deasupra unei lumi fără graniţe (deşi eram foarte curioasă să le întreb pe columbience, după oră, bineînţeles, cum de ajunseseră tocmai la noi în Banat). Şi da, foarte fain totul, plus că fiind şi dimineaţă, mă simţeam într-o formă fizică şi psihică de excepţie (nu trebuie ignorat acest aspect, mai ales în yoga).
Recycled Buddha
Şi numai ce începusem să mă gândesc mai intens la starea mea de bine şi nu mai puţin la privilegiul de a fi acolo, când acasă la maică-mea mă aşteptau două guri una mai flămândă decât cealaltă, bate cineva la uşă ("bate" e puţin spus, pentru că dacă nu aş fi ştiut că suntem într-un loc pe timp de pace, m-aş fi speriat de moarte la acele ciocănituri şi smucituri care păreau că anunţă un raid aerian). Şi pentru că spaţiul era împrumutat de la cei care deţin şcoala de yoga şi care sunt mai toţi la un retreat în India, nici instructoarea nu ştia cum să reacţioneze: să deschidă, să nu deschidă. Dar se decide că trebuie să acţioneze în sensul înfruntării acelei deversări furtunoase de ciocănituri, aşa că deschide uşa. Şi deodată aud un ropot de vorbe româneşti, care de care mai ascuţite, care păreau să nu bage deloc în seamă că biata femeie subţire şi cu privire albastră nu pricepea boabă de vorbă românească. Şi fiindu-mi milă de instructoarea germană care cu această ocazie căzuse instant de pe un piedestal, direct pe pământ românesc, sar în ajutor.
OM Shanti, baby...
Şi făcând un salt de cangur experimentat, dau de o tanti cu cercei din aur masiv şi păr permanent, care îmi explică autoritar că trebuie să plătim acum factura la Retim (colectorul de gunoi din Timiş), ori ea nu pleacă doar pentru că noi suntem la gimnastică. Şi, cu tot cu tricoul meu cu OM pe mine, încercând să-i explic mamaiei că noi nu suntem nici proprietari, nici măcar chiriaşi, aud cum din spate îmi sare în ajutor prietena cu care venisem. Noroc că ea are şi bani de plata facturii şi chef de scăpat de RETIM lady cât mai repede, şi pentru a nu ne face naţia chiar de doi bani. Şi după ce ne scăpăm de doamna cu chef de vorbă şi de recuperat dări (în spiritul yoga, nu altfel), plonjăm amândouă direct în partea de meditaţie. Şi vizualizând maşini de SC RETIM Ecologic Service, mintea îmi fuge la ideea de gunoi interior, pentru că despre asta trebuie să fi fost vorba în această mică fabulă în care ne putem crede şi în Evul Mediu legat de colectarea de dări. Drept urmare, ajungând acasă, am început să-mi fac ordine în cameră şi în viaţă, cu sufletul şi mintea la acel ashram din India pe poarta căruia scria ceva de genul: leave all your trash behind, behind, behind, behind... Aşadar, cu sufletul dezinfectat şi cu facturile achitate, vă doresc o săptămână curată. Şi nu numai spiritual. Namaste!
