Premiile Nebula de ieri, azi şi mâine

Citiţi un fragment din această carte.

Jim: Când compari lista nominalizărilor din primul an în care au fost acordate premiile Nebula cu lista noastră din 2011, observi o mulţime de diferenţe. Una ar fi faptul că lista din 1966 era mult mai lungă - pe atunci nu exista o triere preliminară. De exemplu, numai la categoria "povestire", votanţii trebuiau să aleagă o câştigătoare dintre treizeci şi una de nominalizări! În 2011 nu sunt decât douăzeci şi şase de nominalizări în toate cele patru categorii de ficţiune laolaltă. Altă diferenţă este faptul că pe atunci se acordau doar patru premii: roman, nuvelă, nuveletă şi povestire. Nu existau nici "premiul Ray Bradbury pentru prezentare dramaturgică de excepţie", nici "premiul Andre Norton pentru science-fiction şi fantasy Young Adults". Premiul Ray Bradbury şi-a început existenţa în 1992, apoi a dispărut şi a fost reacordat în 1999. Premiul Andre Norton a fost atribuit prima dată în 2006. Altă diferenţă este că în 1966 în toate categoriile a fost nominalizată o singură femeie: Jane Beauclerk, pseudonimul lui M.J. Engh. Hopa! Observaţi că pe lista nominalizărilor din 2011 există mai multe femei decât bărbaţi. Iar toate cele cinci câştigătoare din 1966 au fost proze science-fiction, la fel ca vasta majoritate a nominalizaţilor. Să ne reamintim: câştigătoarea la categoria "roman" a fost Dune de Frank Herbert, cele două câştigătoare (la egalitate) pentru "nuvelă" au fost The Saliva Tree de Brian W. Aldiss şi Plăsmuitorul de Roger Zelazny, categoria "nuveletă" a fost câştigată de The Doors of His Face, the Lamps of His Mouth de Zelazny şi premiul pentru "povestire" a fost luat de «Repent, Harlequin!», Said the Ticktockman de Harlan Ellison. În cele mai bine de patru decenii trecute de atunci, am asistat la o proliferare a subgenurilor în colţişorul nostru din literatură, dar în mod clar în 2012 am nominalizat mai multe texte fantasy decât science-fiction.
Desigur, în 1966 se publica mai puţină literatură fantasy decât science-fiction. De aceea ar fi de aşteptat ca premiile Nebula să urmărească un trend publicistic, care să reflecte schimbările în gusturile populare. Iar noi doi am scris, bineînţeles, multe proze fantasy, deşi suntem cunoscuţi în primul rând ca scriitori de SF. Se poate afirma oare că importanţa crescândă a fantasy-ului a fost în detrimentul science-fictionului?
 
John: "În detrimentul..." este o formulare cu implicaţii ascunse; la urma urmelor, acestea sunt premiile decernate de Science Fiction and Fantasy Writers of America / Societatea scriitorilor americani de science-fiction şi fantasy. Chiar şi aşa însă nu cred că răspunsul este simplu. Geografia genului / genurilor în care scriem noi s-a modificat drastic în ultimii patruzeci şi cinci de ani, iar consecinţele sunt evidente peste tot. Să ne gândim, ca exemplu minor, însă ca reflectare a mişcării mai largi, la termenul "ficţiune speculativă". Atât în 1966, cât şi în 2001, era utilizat pe scară largă, dar înţelesul i s-a schimbat radical. În 1966 era deja în a doua sa încarnare. A fost inventat de Robert Heinlein (în 1947) pentru a descrie un subset al science-fictionului, care extrapola de la ştiinţa şi tehnologia cunoscute la momentul respectiv; înţelesul pe care i l-a atribuit el atunci era practic ceea ce înţelegem în prezent prin science-fiction. În 1966 termenul a fost deturnat de scriitorii şi editorii curentului New Wave - în mod notabil, de Judith Merril - pentru a indica un SF care reducea accentul pus pe ştiinţă şi se focaliza asupra extrapolării sociologice şi experimentării stilistice. În prezent "ficţiunea speculativă" şi-a pierdut aproape toată rigoarea şi este utilizat ca un termen generic pentru a descrie orice fel de ficţiune, SF, fantasy, horror sau slipstream, care nu este ficţiune mimetică. În felul acesta, Vernor Vinge, N.K. Jemisin, Kelly Link, Paolo Bacigalupi, Holly Black şi China Miéville sunt toţi scriitori de "ficţiune speculativă" în aceeaşi familie mare şi fericită.
 
Sau nu este o familie chiar atât de fericită? După cum au observat mulţi comentatori, nu mai există un centru imediat recognoscibil care să poată fi utilizat pentru, să spunem, identificarea tuturor textelor nominalizate la premiile Nebula în toţi anii. Prozele hard SF concurează cu fantasy-urile liminale, care concurează cu ficţiunile horror, care concurează cu extrapolările sociologice, care concurează cu exerciţiile nostalgice în genul aventurii pulp. Mulţi scriitori de SF deplâng însuşi faptul pe care-l subliniezi: că fantasy-ul copleşeşte science-fictionul ca vânzări şi popularitate şi că prozele care poartă actualmente eticheta SF n-ar fi fost admise ca science-fiction în revista Astounding a lui John W. Campbell. Însă poate că doar dinozaurii au auzit despre John W. Campbell. Oare domeniul îşi pierde toată coerenţa sau schimbările la care asistăm nu sunt decât efectele fireşti ale trecerii timpului şi modificării lumii? Ceva din toate acestea ar trebui să-i îngrijoreze pe votanţii şi cititorii premiilor Nebula? Oare cititorul care cumpără volumul de faţă are vreun motiv să ştie ce va căpăta, când îi parcurge cuprinsul?
 
Jim: Întrebarea este bună. Graniţele "ficţiunii speculative" - sau "fantastika", aşa cum o numeşte criticul John Clute - s-au extins şi au inclus multe teritorii literare. Dar pentru a combina metaforele, pot spune că mie îmi place "Cortul Mare" pe care l-am instalat aici pentru cititorii noştri. Se potriveşte cu propriile mele sensibilităţi de scriitor şi pun prinsoare că şi cu ale tale. Sigur că da, fantasy-ul şi numeroasele lui subgenuri au capturat unii cititori care poate că ar fi fost cândva fani exclusiv de science-fiction, însă mie îmi place să cred că mulţi cititori de fantasy îşi păstrează un interes viu faţă de ce se petrece în SF - şi viceversa. În mod cert există editori care publică ficţiune scurtă, atât tipărită, cât şi online, şi care continuă să salute o varietate a genurilor în cuprinsul volumelor lor. Multe nominalizări pentru ficţiune scurtă au apărut iniţial în reviste care publică povestiri ce explorează Venus, dar şi Ţara Zânelor. Mă întreb dacă nu cumva numeroasele premii ale ficţiunii speculative, şi mai cu seamă Hugo şi Nebula, constituie centrul genului nostru tot mai larg, cel puţin în acest moment din istorie? Romanele science-fiction ale lui Connie Willis şi Paolo Bacigalupi au câştigat premii Nebula în 2010, respectiv 2009, dar romanul fantasy al Ursulei Le Guin şi istoria alternativă a lui Michael Chabon au luat premiile Nebula în 2008, respectiv 2007.
Aşadar, dacă tragem linii pe răboj, care gen se află în frunte? Fantasy-ul sau science-fictionul?
Răspunsul meu este "da".
 
John: Înfiinţarea premiilor Nebula a avut la bază două motive şi cred că deosebirile dintre motivele acelea sunt iluminatoare şi au rămas relevante. Science Fiction Writers of America/Societatea scriitorilor americani de science-fiction era o organizaţie nouă, dedicată îmbunătăţirii situaţiei autorilor de SF, dar nu avea bani. Lloyd Biggie, secretarul-trezorier al SFWA, a sugerat vânzarea unei antologii anuale, ale cărei încasări urmau să susţină organizaţia. Rapid, acesta a devenit un plan de a crea un nou premiu SF, votat de scriitori, şi astfel s-au născut premiile Nebula. Dar celălalt motiv, potrivit lui Damon Knight, a fost de a îmbunătăţi prăsila, de a "demonstra calitatea science-fictionului modern, domeniul şi... creşterea profunzimii şi maturităţii sale". Knight a fost critic şi profesor, ca şi editor şi scriitor, şi cred că el a considerat premiile Nebula nu pur şi simplu un mod de a onora lucrările cele mai bune din domeniu, ci şi pentru a-i încuraja pe scriitori să-şi ridice ştacheta.
În cele din urmă, trofeele au costat mai mult decât banii încasaţi de pe urma antologiei. Ce se poate spune însă despre celălalt scop al lui Knight? Oare premiile ne-au îmboldit să scriem SF şi fantasy mai bun? Oare ele au fost folositoare pentru reputaţia genului?
Cred că se poate dovedi că unele dintre cele mai bune proze scrise în ultimii patruzeci de ani au fost recunoscute ca atare de premiile Nebula. Iar premiile s-au îndreptat către profesionişti bătrâni şi grizonanţi, dar şi spre nou-veniţi, către Puteri de Ursula Le Guin, publicată în al patruzeci şi optulea an al carierei ei, şi către "Turnul din Babilon" al lui Ted Chiang, care a fost prima povestire publicată de el. Către lucrări clasice ca Dune, Mâna stângă a întunericului, Neuromantul, "Da... şi Gomora", "When It Changed", "Houston, Houston, se aude?", "Cerşetori în Spania", "Bears Discover Fire", "Cei care pândesc focul", "Ecce Homo", "Permisia" şi "Magia pentru începători". Către numele care au ajuns în vârf (Isaac Asimov) şi către cele care puteau ajunge acolo (Jack Cady). Mi se pare încurajator când competiţia nu este câştigată întotdeauna de concurentul cel mai bine cunoscut; că în fiecare an apar nume noi pe lista finală de nominalizări.
Nu cred că există cineva care ar putea susţine că prozele câştigătoare au fost în mod neîndoios cele mai bune din anul respectiv. Tot aşa cum unele filme primesc premiile Oscar din motive care, privind retrospectiv, par inexplicabile, rezultatul votării este influenţat uneori de factori care n-au legătură cu meritul literar. Sau judecăţile oamenilor se schimbă de-a lungul timpului. Sau pur şi simplu nu se pot acorda premii tuturor textelor care ar merita. La ceremonia de decernare a premiilor Oscar din 2011, Steven Spielberg a recunoscut aceste realităţi când a prezentat premiul pentru "Cel mai bun film", spunând: "Peste o clipă, unul dintre aceste zece filme se va alătura unei liste care include Pe chei, Cowboy‑ul de la miezul nopţii, Naşul şi Vânătorul de cerbi. Celelalte nouă se vor alătura unei liste care include Fructele mâniei, Cetăţeanul Kane, Absolventul şi Taurul furios!"
Andy Duncan, fost nominalizat la premiile Nebula, a emis recent o idee provocatoare despre premii: "În timp am ajuns la concluzia că scopul primar al unui premiu nu este de a-i glorifica pe indivizi, ci de a glorifica domeniul în care lucrează ei. Nu ne încântă când ideea aceasta este exprimată în mod direct, de pildă în ipocritele discursuri de tipul «Ce grozavi suntem!» despre atracţia universală a filmelor pe care le auzim anual la decernarea premiilor Oscar, sau la nesfârşitul tribut care a fost adus anul acesta actelor filantropice ale industriei muzicale, cu ocazia înmânării premiilor Grammy. Este totuşi adevărat: este mai puţin important cine câştigă, să zicem, premiile Hugo într-un an sau altul, cât faptul că, o dată în plus, premiile Hugo au fost acordate, ceea ce generează încă o ocazie de a ne revedea, de a ne aplauda şi de a vorbi între noi despre domeniul nostru şi felul cum evoluează... şi, da, de a ne lamenta despre cine a fost furat şi cine este supraevaluat şi cine este adevăratul câştigător".
 
Jim: Nu trebuie să ne îndreptăm spre manualele de istorie pentru a ne linişti că nu întotdeauna competiţia este câştigată de concurentul cel mai bun; mie mi se pare că beneficiul oferit de lista nominalizărilor de anul acesta este faptul că vor fi auzite voci noi. Câştigând la categoriile "nuvelă" şi "nuveletă", noii scriitori Rachel Swirsky şi Eric James Stone şi-au etalat numele cu majuscule la numai câţiva ani de la începerea carierei. Îmi amintesc de anul 1982 când doi începători pe nume Connie Willis şi John Kessel au apărut din senin şi au câştigat toate cele trei premii Nebula pentru proză scurtă. Iar cei nominalizaţi pentru întâia dată, ca Vylar Kaftan, Amal El-Mohtar, Felicity Shoulders, Aliette de Bodard, Shweta Narayan, Christopher Kastensmidt, Caroline M. Yoachim, J. Kathleen Cheney, M.K. Hobson, N.K. Jemisin, Mary Robinette Kowal şi Nnedi Okorafor, reprezintă aproape jumătate din listă. Este cel mai mare asemenea grup din istoria premiului.
Vorbind din experienţă proprie, impactul nominalizării asupra unui scriitor nou poate fi profund. Pentru orice scriitor este greu să ştie exact cum evoluează, odată ce începe să-şi vândă textele în mod regulat. Încasările nu spun în mod necesar adevărul. Recenziile sunt un joc de noroc - oare o recenzie proastă este mai rea decât absenţa oricăror recenzii? Cititorii pot sau nu să ajungă la ea. Şi nu există promovare. Nimeni nu ajunge vicepreşedinte al Slipstream sau manager de proiect pentru Space Opera sau director al Zombie. Da, trebuie să credem în noi înşine şi să ştim că ceea ce avem de spus merită să fie spus, dar ne ajută când colegii ne oferă o formă de validare. Cu certitudine, editorii antologiilor Best of the year... deţin puterea aceasta, dar ei au gusturi personale. Însă când o organizaţie formată din propriii tăi colegi proclamă înaintea lumii că ai scris un text de excepţie, trebuie s-o crezi. Cred că asta ajută data viitoare când îţi arcuieşti degetele deasupra unei tastaturi.
Şi exact acesta este motivul pentru atâtea lamentaţii legate de premiile Nebula. Ele contează. Dacă noi nu procedăm bine, dacă procesul de nominalizare al textelor şi de miruire al unuia dintre nominalizaţi nu impulsionează efortul colectiv de a scrie SF şi fantasy mai bun, atunci ne-am pierdut calea. Mentorul meu Damon Knight n-ar fi încântat.
Desigur, nu cred că este cazul pentru aşa ceva. Însă problema este că nu există un consens privind felul cum să scrii SF şi fantasy mai bun. Oare noi respectăm povestirile care sunt asociate unor povestiri din trecutul nostru, aşa cum ne-a fost tradiţia, sau acelea sunt perimate de acum? Ar trebui să încercăm să demolăm zidurile dintre genuri, ori dintre gen şi mainstreamul literar, sau asta ar însemna să întoarcem spatele misiunii noastre? Şi de fapt care este misiunea noastră? Avem măcar aşa ceva? Discuţiile şi, desigur, controversele care se învolburează uneori în jurul premiilor Nebula constituie o parte a continuei noastre autoevaluări, la fel de importantă ca premiile însele.
 
John: Dacă impactul nominalizării asupra unui scriitor tânăr poate fi profund, eu pot spune dintr-o experienţă personală similară că primirea unui premiu Nebula poate fi un test de caracter. Când am scris "Another Orphan", care mi-a adus premiul Nebula la prima mea nominalizare, acordasem mai puţină atenţie posibilităţilor de marketing şi mai multă propriilor mele obsesii cu mult mai mari decât orice avusesem pentru prozele scrise până atunci. După ce am câştigat premiul, am petrecut un an frământându-mi creierii încercând să-mi dau seama ce ar fi trebuit să scriu în continuare în lumina acelui trofeu. Ce aşteptau oamenii să vadă de la mine? Ce ar fi trebuit să scriu? Am avut nevoie de ceva timp să mă regăsesc după experienţa aceea.
Atenţia pe care ţi-o acordă cei asemenea ţie este puternică, fie în sens pozitiv, fie în sens negativ. Aşa cum ne reaminteşte E.B. White când porcul Wilbur câştigă un premiu la bâlciul din Pânza lui Charlotte1: "Este enorm de satisfăcător să câştigi un premiu în faţa multor oameni". Stresul câştigului îl face pe sărmanul Wilbur să se prăbuşească pe dată, fiindcă "este modest şi nu poate rezista laudelor". Din fericire, câştigarea unui premiu înseamnă că Wilbur nu trebuie să fie sacrificat şi transformat în cârnaţi; în final, el revine în coteţul lui şi trăieşte aşa cum o făcuse până atunci. Să-l alegem pe Wilbur ca model.
 
Jim: Există multe căi spre măreţie. (Hopa, încep să sun ca un răvaş dintr-o plăcintă!) Şi am fi nebuni să spunem că nominalizarea la un premiu Nebula sau chiar câştigarea premiului ar fi singura onoare care a contat anul acesta sau în oricare alt an. Este instructiv de observat că două dintre premiile decernate la ceremonia Nebula - Bradbury şi Norton - poartă numele unor scriitori extraordinari, care, deşi au fost răsplătiţi ca Grand Master SWFA, n-au ajuns niciodată pe lista nominalizărilor, cu atât mai puţin să câştige premiul. Aşa este: Ray Bradbury şi Andre Norton n-au figurat niciodată pe lista de nominalizări. Niciodată! Iar în distinsa lor companie se află unii dintre cei mai talentaţi scriitori care ne-au onorat vreodată genul, ca: Iain Banks, Elizabeth Bear, Jonathan Carroll, Greg Egan, M. John Harrison, Alexander Jablokov, Jay Lake, Kit Reed, Rudy Rucker şi Sherri Tepper - ca să nu amintesc decât zece.
Ce ne spune asta? Doar că apropierea de textele din orice an am alege ne deformează viziunea. În opinia noastră, acestea sunt unele dintre cele mai bune proze din 2011, dar rămâne în seama generaţiilor viitoare de cititori să decidă - după cincizeci sau după o sută de ani - care dintre ele vor dăinui.
Până atunci, suntem foarte mândri să prezentăm premiile Nebula 2012.