Prin lumile lui Mircea Eliade

Citiţi un fragment din această carte.


ANDREEA RĂSUCEANU este doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti cu lucrarea Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate (2009). A publicat cronici, interviuri, articole de specialitate în reviste precum: Viaţa Românească, România literară, Observator cultural, Bucureştiul Cultural, Idei în dialog, Convorbiri literare etc. Este autoarea mai multor traduceri din limba engleză şi prefeţe. Prima ei carte, Cele două Mântulese (Editura Vremea, 2009), este o incursiune în istoria străzii Mântuleasa, bazată pe documente de epocă, în încercarea de a descoperi sursele mitologiei bucureştene valorificate în ficţiune de Mircea Eliade. A fost nominalizată la premiile României literare, ale Uniunii Scriitorilor din România şi la Marile Premii Prometheus, secţiunea Opera Prima. Cartea de faţă are la bază cercetările întreprinse în perioada 2010-2013 în cadrul CESI şi Université Sorbonne nouvelle Paris 3 (programul "Vers une géographie littéraire").
Dacă peisajul este nu un ţinut, ci imaginea unui ţinut, iar domeniul său ţine de o imagine mentală a locurilor, niciodată aceeaşi la mai mulţi scriitori, şi, cum susţine J.-P. Richard, peisajul este autorul care îl descrie, atunci una dintre căile de acces la semnificaţiile operei acestuia o poate constitui studiul de geografie literară, cu diversele abordări pe care le presupune. În ce măsură peisajul real, ce corespunde unei geografii obiective, coincide cu cel imaginar (aici, în sensul de transfigurat, reconstruit prin intervenţia imaginaţiei, şi nu de inventat, ireal) sau care sunt punctele de contingenţă dintre cele două pot constitui miza geografului literar, în măsura în care o astfel de analiză devine relevantă pentru interpretarea operei unui anumit autor. S-a vorbit în multe rânduri despre mitologia bucureşteană instituită de proza lui Mircea Eliade, care oferă probabil cea mai completă imagine a oraşului din literatura română, în dubla sa dimensiune: capitală străbătută de semnele modernităţii, a vitezei şi reclamelor strălucitoare (precum, îndeobşte, în romanele realist-psihologice) şi oraş aproape patriarhal, cu reminescenţe din La Belle Epoque, al mahalalelor şi semnelor călăuzitoare care alcătuiesc, prin labirintul urban, un traseu misterios. Bucureştiul joacă, în literatura lui Mircea Eliade, un rol central, devenind aproape un personaj, atât în romanele realiste, cât şi în proza fantastică, iar reconstituirea spaţiului bucureştean, real şi ficţional, îi poate oferi cititorului posibilitatea unei incursiuni inedite în labirintul prozei eliadeşti.


Dacă urmezi Via Bolognese, din Piazza della Libertà spre Fiesole, ajungi, şerpuind printre mici palate şi chiparoşi, la Vila Finaly. În mai 2009 s-a ţinut acolo un colocviu despre peisaj organizat de profesorii francezi Michel Collot şi Aline Bergé (Sorbonne Nouvelle - Paris 3). Ferestrele vilei dădeau spre parcuri şi alte domenii: cu greu ţi-ai fi putut dori un peisaj mai pur toscan. Vila Finaly, datând din secolul al XV-lea, este acum proprietatea câtorva universităţi pariziene, iar colocviul adăpostea italieni şi francezi, plus alţi câţiva, interesaţi de glisarea peisajului din natură în pictură sau texte, şi înapoi. Ce este de fapt peisajul? Un obiect privit, un decupaj, o proiecţie imaginară? Citisem atunci cărţile-pionier ale lui Alain Roger, sau cele mai recente ale lui Jean-Marc Besse şi Raffale Milani, îl cunoscusem prin corespondenţă pe Michel Collot şi prezentam la congres figura privitorului, cel presupus a decupa dintr-un pays - lumea în care trăim, sau prin care trecem - un paysage, un loc construit, sau creat; articolul avea să apară în volumul congresului trei ani mai târziu ("Regardeur et paysage: l\'époque contemporaine", în Paysages européens et mondialisation, sous la direction d\'Aline Bergé, Michel Collot et Jean Mottet, Champ Vallon, 2012, pp. 263-277).
 
În continuare, lucrurile au evoluat destul de rapid: am prezentat-o pe Andreea Răsuceanu lui Michel Collot, ea a mers la Paris în 2011-2012 graţie unor burse postdoctorale la CESI, iar eu l-am invitat pe Collot aici în iunie 2012, unde a cunoscut alţi doctoranzi de-ai noştri. Acum încep să apară cărţile rezultate din această deschidere, prima fiind cea aici de faţă. Andreea Răsuceanu a mers însă mai departe pe cont propriu şi i-a descoperit singură pe Franco Moretti şi pe mulţi alţi experţi din acest domeniu în rapidă expansiune, francezi ori elveţienii din Zürich. Unul dintre meritele frapante ale cărţii este astfel perfecta ei sincronicitate cu ce se întâmplă acum pe una dintre reţelele teoretice importante occidentale: cartea putea apărea exact aşa la Paris, ori în alt punct al reţelei. Această scurtă istorie este de fapt exemplară pentru că arată concret cât de fecundă poate fi pentru tineri ieşirea la timp, graţie unor burse bine folosite, în lumea ştiinţifică occidentală, aflată în plină mişcare conceptuală şi tinzând spre consacrare academică globală.
 
Dar ea este relevantă şi ca o mică istorie personală. Prezentarea eseului meu în 2009 era însoţită şi de alte imagini decât cele publicate în volum. Două dintre ele aparţineau lui Ruggero Panerai, un macchiaiolo - adică un "taşist", un realist italian influenţat de impresionism - mai puţin celebru decât Fattori, Boldini sau de Nittis, şi autor, printre altele, al picturilor Piazza San Gallo a Firenze şi Il passagio degli artiglieri da piazza San Gallo, ambele din 1885. Fundalul lor, similar, arată case cu galerii de magazine în faţă şi turnul San Gallo, poartă a oraşului încă din secolul al XIII-lea. Indicam în al doilea tablou un loc gol în prim-plan, ocolit de artileriştii călare parcă grijulii să evite exact pe cel ce-i privea din acel punct când îi fixa pe pânză: locul pictorului, deci, dar şi locul nostru, al spectatorilor. Un loc gol, o absenţă care indică o prezenţă, comentam eu. Dar acest loc există încă, am auzit atunci strigându-se în sală. Am realizat abia în acel moment că piaţa San Gallo din 1885 era de fapt Piazza della Libertà de acum, locul pomenit mai sus prin care treceam în mai fiecare zi spre centrul Florenţei. Acum însă, galeria şi turnul erau prinse între clădiri moderne, iar un şir de maşini şi autobuze luase locul militarilor călare.
 
Timpul, istoria, năvălea astfel neaşteptat într-o discuţie purtată până atunci doar la nivel spaţial. Analiza peisajului şi, mai general, geografia literară sunt, într-un fel, reacţii la analiza narativă, deci temporală, excesivă, a textelor şi personajelor, solid întreprinsă de la Aristotel la semiotică şi diverşi postmoderni. Or, privitorul meu nevăzut, aflat în mijlocul pieţei în 1885, tot acolo rămăsese, simbolic, şi în 2009, când îl recunoşteau martorii florentini din sală. Un timp revolut răbufnea între noi din prezentul etern al acelei scene în chiar momentul discutării spaţialităţii ei. Timpul nu dispare în această abordare, ci este doar suspendat, aşa cum suspendată în eternitatea renascentistă era Vila Finaly ea însăşi, ori întreaga Florenţă. Eu eram în 2009 spectator al şarjei artileriştilor văzute de Panerai în 1885, absorbit, prins, în lumea acestuia de atunci. Peisajul te scoate din cotidian, se configurează în faţa ta amestecându-ţi trecutul şi prezentul, rearticulându-se independent, impunându-ţi-se, dominându-te. El nu e doar un decupaj în spaţiu, cum credeam iniţial, ci şi o ţesătură în timp, dincolo de timp, în ciuda timpului. Eu creez peisajul, desigur, dar şi el mă creează pe mine, mă constituie, la nesfârşit.
 
Mica mea istorioară, coincidentă cu momentul din care începe să curgă timpul care a dus la apariţia cărţii de faţă, îşi proiectează însă umbra mai departe. Mai întâi, ea funcţionează ca un argument anti-Lessing. În Laokoon (1766), acesta distingea pictura, al cărei obiect propriu-zis sunt corpurile, adică "Gegenstände die nebeneinander... existieren", de poezie, bazată pe acţiuni, adică pe "Gegenstände die aufeinander... folgen". Pictura este spaţială pentru că prezintă obiecte unul lângă altul, poezia (literatura) le prezintă unul după altul. Aşa a făcut desigur şi Panerai, totuşi alăturarea obiectelor în piaţă, de la sine înţeleasă pentru el, nu mai există decât parţial pentru noi. Configurarea unui spaţiu este de fapt momentană şi devine durativă numai dacă este înregistrată ca atare, artistic sau nu, într-un mediu longeviv. Ce se afla acolo în 1885 ştim doar graţie mărturiei lui Panerai. Dreptatea lui Lessing se bazează deci pe o presupoziţie de durabilitate, dar aceasta este egalmente valabilă şi pentru literatură, deşi ea organizează lumea temporal.
 
Distincţia estetică a lui Lessing se topeşte deci într-o antropologie generală a artei. Or, geografia literară tocmai la acest ultim nivel se situează. "Turnanta spaţială", dacă o numim atât de peremptoriu, nu se opune paradigmei temporale, ci se hrăneşte din ea: ele constituie împreună, mai curând, vorba lui Bahtin, un consistent cronotop. În al doilea rând însă, istorioara introduce ceva asemănător cu termenul "cognitive mapping" al lui Fredric Jameson: locul posedă o istoricitate, tradusă într-un anume sens al orientării în spaţiu a localnicului pe care eu, turistul, n-o am, deşi iubesc acel spaţiu la fel ca el. Harta lui mentală a oraşului nu este aceeaşi cu a mea: pietrele, locurile, itinerariile lui au înscrise în ele poveşti (cum spunea Italo Calvino), mie necunoscute.
 
Andreea Răsuceanu demonstrează convingător în scurta ei introducere teoretică importanţa reconstituirii spaţiale a scenei literare. Ştim desigur de mai mult timp că Mircea Eliade îşi plasează naraţiunea "realistă" într-un anume spaţiu bucureştean şi pe cea "fantastică" într-un altul. Geografia literară, aşa cum o practică autoarea, extrem de atentă la detaliu, demonstrează însă evident acest lucru pe harta propriu-zisă a oraşului. Ea vine cu ilustrate din epocă - unele îmi evocă, vag, amintiri din copilărie, după cum putea folosi şi fotografiile lui Nicolae Ionescu, de exemplu cea a Foişorului de Foc -, dar şi cu fragmente din harta oraşului, luate ca atare, sau pe care sunt trasate deplasările unor personaje. Eliade ajunge până în strada Mătăsari, unde (eu ştiu că) trăiau părinţii lui, ori la Foişorul de Foc unde (ştiu că) locuia sora lui. Dar pe strada Mântuleasa nu trăia, cred, nimeni direct cunoscut. Din aceste lumi publice ale Bucureştiului s-au configurat locuri care sunt doar ale lui Eliade. Azi, trecând pe strada Mântuleasa unde el îl vedea în 1942 pe Fărâmă, noi întâlnim aceiaşi oameni ca peste tot în oraş: lumea lui Eliade există doar în peisajul Eliade, nu şi într-al nostru. Brusc însă câte un detaliu ne proiectează în acesta, aşa cum îmi povestea un prieten italian, întâlnind pe neaşteptate, pe la miezul nopţii, un alt prieten, român, plimbându-se cu Divina Commedia în braţe, pe stradă! Degeaba i-a explicat acesta că Infernul tocmai fusese lansat în traducere. Nu, "era ca în Eliade", susţinea primul. Logica eliadescă este mai puternică decât realitatea. De altfel prima carte a Andreei Răsuceanu, Cele două Mântulese, bazată pe teza ei de doctorat din 2009, dădea impresia că descoperea povestiri eliadeşti chiar în documente autentice din secolul al XVIII-lea! Povestirile, romanele, pun deci şi ele obiecte unul lângă altul, dar într-o lume eternă, sustrase percepţiei strict temporale.
 
Lectura lui Eliade o conduce pe Andreea Răsuceanu la o altă lectură a Bucureştiului. Oraşul se citeşte ca o carte, observa Bertrand Westphal. Lumea mic-burgheză saturată mitic, din Mântuleasa, nu este aceeaşi cu cea tensionată de conflictele modernităţii din Huliganii, respectiv lumea Căii Victoriei, a atelierelor Griviţa ori zona Ateneului. Şi nici Băneasa, din Noaptea de Sânziene. Azi, citindu-l pe Raymond Williams, am putea spune că primele erau imagini "reziduale" ale societăţii româneşti, cele moderne fiind "emergente". Colorate de-o istorie care astăzi este alta decât atunci, deşi proiectate pe harta aceluiaşi oraş, aceste spaţii, ori lumi, uimesc însă prin coerenţă: indiferent când scria, autorul imagina "automat" un anumit tip de conflict şi de oameni potrivit doar unei lumi, nu şi unei alteia. Cele două trasee ale lui Pavel Anicet, ori pendularea dintre "centrul" dominat de Una şi "periferia" lui Ghighi, sunt reconstituite prin abordarea lor "insulară". Andreea Răsuceanu le asociază însă şi o traversare a întregului "arhipelag": traseul liniei de tramvai 14. Mişcarea circulară interioară devine acum una liniară, conducând, fără a le uni, din mahala în zona protipendadei. Nu altceva a făcut Moretti, precizează Andreea Răsuceanu, când a analizat romane de Balzac. În fine, o a treia abordare este aceea care focalizează pe detalii de lumină, ori pe obiecte din camere, pe oglinda, fereastra şi tabloul lui Mirea din Domnişoara Christina, peisajul din Şarpele, ori pe-o teorie a literaturii fantastice de după Tzvetan Todorov, precum cea a lui Nathalie Prince, sau pe tramvai ca vehicul psihopomp în La ţigănci: mici bijuterii de critică literară.
 
Mă bucur că am avut prilejul să fiu martorul unei evoluţii care, în termeni academici, a dus de la masterat la doctorat şi la postdoctorat, dar care, în termeni mai importanţi, cei ştiinţifici, o duce pe Andreea Răsuceanu de la intuiţie la metodă, de la frânturi la viziune de ansamblu, de la critică la ontologie literară. Salut apoi o viziune nouă asupra textului literar care, cum bine spunea Collot, duce literatura în geografie şi geografia în literatură. Pentru că, aşa cum ne arată şi Panerai, noi trăim simultan, adesea fără să ştim, într-o multitudine de lumi între care gradul de realitate este dificil de sesizat exact. În fine, cartea de faţă ne arată cât de fecundă se dovedeşte încă literatura lui Mircea Eliade când abordarea ei se face altfel decât prin impresionismele şi repetiţiile în care excelează zisa critică tradiţională. Abia aşa înţelegem că o critică literară românească poate fi la fel de consistentă precum cea a lui Hillis Miller, ori a lui Moretti despre Dos Passos, ori a lui Bourdieu despre Flaubert. Îi urez Andreei Răsuceanu bun-venit în prim-planul criticii tinere, europene.