Povestind despre Kathmandu în S.U.A.

Cel de-al optulea premiu Kiriyama pentru ficţiune a fost decernat pe 24 februarie 2004 romancierei Shan Sa, pentru romanul La joueuse de go (Fata care joacă go). Shan Sa este cunoscută în Europa, în special după ce a primit Premiul Goncourt pentru un prim roman, în 1997, pentru romanul Porte de la Paix céleste. Acest premiu, în valoare de 30.000 de dolari, este acordat anual unei cărţi de excepţie care promovează o mai bună înţelegere a naţiunilor din Sudul Asiei şi de pe Ţărmul Pacificului.

De o mare atenţie din partea presei s-a bucurat unul dintre autorii nominalizaţi în 2004 pentru premiul Kiriyama, scriitorul american de origine nepaleză Samrat Upadhyay. E neobişnuit faptul că acest autor a reuşit să reţină atenţia criticii şi a publicului cu subiecte de proză din îndepărtatul Nepal, subiecte despre o lume în general mai puţin mediatizată.

S. Upadhyay s-a născut la Kathmandu, a învăţat engleza la o şcoală iezuită din Nepal, şi a venit în Statele Unite la vârsta de 21 de ani. Editorii îl prezintă publicului drept primul autor de origine nepaleză care scrie în limba engleză. Prozele lui au apărut în antologiile The Best American Short Stories şi în alte selecţii, iar volumul lui Arresting God in Kathmandu (Un zeu captiv în Kathmandu) a primit un Premiu Whiting şi este tradus deja în franceză şi greacă. Biografia lui include un master în domeniul economic la Ohio University şi doctoratul în engleză la Universitatea din Hawaii. După încheierea studiilor, a predat la Colegiul Baldwin Wallace, din Ohio, iar în prezent predă la Universitatea Indiana de la Bloomington. În 2003, Samrat Upadhyay a publicat la acelaşi editor romanul The Guru of Love (Maestrul iubirii), recent nominalizat pentru Premiul Kiriyama pe 2004 pentru ficţiune.

Un zeu captiv în Kathmandu e un ciclu de nouă texte independente, al căror numitor comun e descrierea momentului de dinamism al societăţii nepaleze de azi, în egală măsură influenţată de globalizare, dar şi de tradiţie. Personajele lui Upadhyay, bine conturate, cu pasiuni şi slăbiciuni, cu iubiri şi vicii, trăiesc într-o zonă incertă la frontiera dintre două lumi, una a castelor de altădată, cu reguli clare şi morală rigidă, şi o alta a tinerei generaţii, cu moravuri diferite, cu alegeri mai vaste, lumea studenţilor care pot opta să urmeze un doctorat în Statele Unite sau a tinerilor care pot alege o carieră. Sunt personaje ale căror probleme nu sunt diferite prin nimic de cele din proza care se scrie dintotdeauna: se îndrăgostesc, se căsătoresc, îşi doresc lucruri interzise, îşi caută fericirea, sunt covârşite de îndoială. Problema identităţii, a culturii de origine, a tradiţiei de familie, e una de prim plan într-o astfel de proză. Societatea nepaleză nu apare în aceste nuvele drept una izolată, undeva, departe, în Tibet. Lucrurile nu stau astfel. În nuvela This World (Lumea aceasta), Kanti e o tânără nepaleză, de 24 de ani, care cunoaşte la o petrecere din New Jersey un tânăr, Jaya, ale cărui ten şi înfăţişare o fac să creadă că e de origine europeană. "Sunt nepalez," spune el, cu un accent ciudat în nepali, ca şi cum ar fost vorba de cineva care gândeşte în engleză. Kanti află că el aparţine castei Rana, fosta aristocraţie, cea care pierduse puterea în Nepal la jumătatea veacului XX. Povestea de dragoste dintre Kanti şi Jaya începe aşadar în America, unde diferenţele de castă sunt irelevante, şi continuă la Kathmandu. Jaya o înţelege foarte bine pe Kanti atunci când ea îi mărturiseşte: "Mă simţeam ca o fantomă neliniştită în Kathmandu". Diferenţele de opţiune dintre generaţii sunt amplificate şi de percepţiile culturale; mama fetei nu are deloc o părere bună despre Jaya: "Prea arată ca un american," ţine ea să-i spună fetei. Kanti nu se mai simte acasă în Kathmandu, după anii petrecuţi în America. Mama ei insistă: "Aceşti Rana, după felul cum îţi flutură banii lor sub nas, ai crede că încă mai stăpânesc ţara. Cineva ar trebui să le spună că domnia Rana s-a încheiat atunci când oamenii s-au răsculat, în urmă cu veacuri!" Această observaţie e prilejuită de zgomotul infernal al unei motociclete Kawasaki cu care tânărul îndrăgostit traversează cartierul iubitei.

În The Limping Bride (Mireasa şchioapă), Moti, fiul lui Hiralal, are viciul băuturii. Bea atât de mult încât tatăl lui crede că singura soluţie pentru a-l salva e să-i găsească o nevastă. Dar cine s-ar căsători cu un alcoolic? Hiralal face tot ce ar fi în puterile unui tată; e momentul să recurgă la sistemul tradiţional de găsire a unei neveste într-o astfel de situaţie delicată. Şi reuşeşte să găsească pe cineva care s-ar potrivi. E vorba de o fată frumoasă, Rukmini, fără vicii, cu un handicap fizic, la picior. Moti nu vrea să îşi asume responsabilitatea unei familii şi nu agreează deloc ideea unei căsătorii aranjate. Hiralal are toate motivele să nu se dea bătut, pe măsură ce află tot mai multe despre Rukmini; e tot mai atras de ea. Căsătoria are loc, dar evoluţia ei nu e reuşită. În unele seri, Rukmini depune serioase eforturi pentru a-l aduce acasă pe Moti. Acesta e contextul în care are loc un izolat episod de dragoste între Rukmini şi tatăl lui Moti. "Era sortit să se întâmple," spune Rukmini.

Într-un interviu recent, Upadhyay a fost întrebat despre autorii din Asia de Sud pe care îi admiră cel mai mult. El a răspuns că admiră "pe Rohinton Mistry pentru viziunea sa socială, pe Anita Desai pentru profundele ei explorări ale vieţii psihologice ale personajelor, şi, desigur, pe Salman Rushdie, pentru că a deschis calea scriitorilor din Asia de Sud. Sunt un mare fan al prozei scurte a Nadinei Gordimer şi a lui William Trevor. Am citit mult din R.K. Narayan şi admir stilul lui simplu şi aparent fără efort care reuşeşte să creeze o societate complexă."

Ceea ce e fascinant la proza lui Upadhyay e intenţia prozatorului de a fi sincer până la capăt, de a rămâne fidel identităţii sale culturale, de a lucra cu un material de ficţiune dificil, în aparenţă greu de prezentat cititorului nord-american. De fapt, Upadhyay reuşeşte performanţa de a înlătura această prejudecată; textele lui se citesc cu interes şi plăcere, până la punctul la care cititorul uită că ar fi putut exista o barieră culturală între el şi poveste.

(Articol apărut în revista Cultura editată de Institutul Cultural Român)