Aproape jurnal

Frumos: biscuiţii de ceai după reţeta lui Margaret Yardley Potter, bunica lui Elizabeth Gilbert. Primul meu dulce din cărţi.
Urât: Faptul că rezultatul au fost nişte gogoşele clătitoase, nu foarte dulci, în mod clar nu foarte prezentabile. Vorba aceea, înăuntru leopardul. Sau lipsa mea de îndemânare dincolo de pagina scrisă.
 
Frumos: că a luat Alice Munro Nobel-ul. M-am bucurat pentru ea - e o autoare insuficient gratulată până acum, de o vigoare narativă remarcabilă, care îşi şuieră, practic, poveştile în nuclee bine închegate, rapide, trasate ca dintr-o singură tuşă, cu o siguranţă uimitoare.
Mai puţin
Frumos: că nu a luat Murakami. Îmi e din ce în ce mai simpatic.
 
Frumos: un volum de Neruda, aproape adulmecat într-o librărie frumoasă, dintr-o seară frumoasă. A rămas pe altă dată. Ca o promisiune de desert.
Urât: că nu mai pot spune, despre cartea pe care o citesc, că "locuiesc în ea". E o expresie pe care am folosit-o întotdeauna, cu privire la cărţile care îmi plac. Pe asta o citesc de atâta timp, mai exact, ajung să o citesc atât de rar, în ciuda faptului că-mi place mult şi că, într-o altă viaţă, aş adora să o întorc pe toate părţile, conversaţional şi nu numai, încât nu pot pretinde, nici măcar faţă de mine, că am ajuns să o locuiesc. Cred că locuiesc pe lângă ea. Ne intersectăm, ocazional, dar sunt din ce în ce mai rare nopţile acelea.
 
Frumos: că mi-e dor de ea. Că-mi lipseşte.
 
Frumos: că-mi stau, câteodată, pe vârful limbii, lucruri pe care le-aş scrie, le-aş păstra, le-aş colecţiona mental, le-aş împărţi cu o pagină de care să mă bucur mai târziu, când o să fie mai mult timp, mai multă linişte, mai altfel...
Urât: că le uit. Câteodată, intenţionat. Câteodată.
 
Frumos: ... un moment de oroare, provocat de întâlnirea cu un text siderant de urât, validat public în una din acele euforii colective care te lasă foarte singur. M-am bucurat, însă, de singurătatea mea,  m-am bucurat că ştiu, încă, bine, ce-mi place şi ce nu, că sunt, poate, oaia neagră, dar că nu am nevoie de aplauzele turmei ca să ştiu ce cred. Şi de ce. Mădescurcfoartebinemulţumesc. Asta mi s-a părut frumos. E ascuns în multe locuri, frumosul ăsta... Cîteodată urâte. Câteodată dezolant de urâte.
Urât: Că Ţara de Nicăierea prinde contur, geografie, adresă. Că, la un moment dat, trebuie să creşti, să te faci mare, pentru că nu ai de ales. Şi că, oricât de poetic şi de bine ar da să pretindem că-l putem păstra intact, neatins, nepervertit pe copilul care am fost odată, ... lucrul ăsta e fals. E din cărţi. E din filme. E din colecţia de lucruri frumoase pe care o aduni, în ani, ca să nu ajungi să aplauzi sau să dai cu piatra pentru că aşa fac alţii . Ca să ştii cine eşti. Dar e o iluzie. Copilul creşte şi el. Primeşte palme după ceafă şi mângâieri pe creştet. Echilibrul lor îi dă identitate. La fel şi dezechilibrul. În cele din urmă, înţelege că lumea e cum e. Poate mai închide ochii, câteodată. Poate mai leagănă iluzia. Poate îl zgândăre entuziasmul. Peter Pan, însă, nu mai e decât în numele sindromului care-l face să se teamă de toate lucrurile pe care le-a înţeles.
 
Frumos: O idee a lui e.e. cummings, peste care am dat din întâmplare - că atunci când crezi sau ştii ceva, eşti unul dintre mulţi alţii, dar când simţi ceva eşti numai tu.
 
Frumos: Un priveşte cerul albastru, frumos, cel mai frumos, pe lângă Cişmigiu. L-am descoperit într-o zi care s-a dovedit, în cele din urmă, tare urâtă, dar el tot frumos a fost.
 
Frumos: că s-au mâncat, până la urmă, biscuiţii ăia.  Arătau ca vai de ei, dar n-a mai rămas niciunul.