... uite cum e povestea.
Stau eu, la mine la birou, flancată de căştile mele noi, portocalii (ah, ştii ce frumoase sunt căştile mele noi, portocalii? abia aştept să le port!) şi mi se împreunează sprâncenele deasupra tastaturii - serios vorbesc, am o faţă şifonată şi cel puţin trei gânduri puse pe bigudiuri. Să le iau pe rând...
1. Să ştii că eu citesc. Din păcate aceiaşi carte. Da, tot aia. De mai multe săptămâni. Îmi pare rău. Nu mai durează mult.
2. Ştii ce dor îmi e să-ţi povestesc ceva nou? Despre Neruda (fiindcă Neruda e noul meu Lorca, dacă mă înţelegi) şi despre ideea mea personală de Smaug (da, are legătură cu filmul...), de monstru dezlănţuit şi gata să benchetuiască în tavernele sufletului (da, Ok, ştiu, o dau în balade... imediat sunt gata!) şi despre cum azi nu am mai uitat aparatul acasă şi am făcut poză cu priveşte cerul ăla albastru, de la Cişmigiu, favoritul meu (vrei să ţi-o trimit? ţi-ar plăcea şi ţie foarte, foarte mult!).
3. Mă obsedează o poveste veche. O am pe creier de când am visat, de curând, link-ul la Locul meu, Locul de citit şi mi-am amintit (tot în vis, ştii?) cum am spus, acum nişte ani (tu mai ţii minte?) că locul ăsta sunt eu, e acasă al meu, un acasă de nepierdut şi de neschimbat?
Povestea este aceasta: să ştii că te iubesc. Mult. Mi-ai dat numai prieteni, zâmbete şi m-ai scos învingătoare în faţa tuturor balaurilor. Ai mei şi ai altora.
Şi mai voiam să-ţi spun ceva... Voiam de mai mult timp, dar tot nu s-a legat şi, ştii, eu am, încă, aşa, o nefirească sfioşenie declarativă, deşi asta nu e o declaraţie, e... E tot un fel de poveste:
MULŢUMESC.
Şi să ştii că-ţi zâmbesc, de-aici, de la biroul meu, de lângă fabuloasa mea pereche de căşti noi, portocalii. Eşti un acasă grozav:)
Cu drag,
Ioana.
