Recunosc că replica asta m-a îndepărtat de textul pe care-l aveam în minte - un text luminos, de altfel, despre Zadie Smith şi cum scrie ea despre grădinile Italiei, despre Villa Borghese, despre călătorie şi despre grădina interioară a fiecăruia, nu arareori sălbatică.
Poate pentru că Lady Margaret şi Myra sunt, pentru mine, parte din poveste. Din ideea de poveste. De vrajă a ei care trebuie să se înfiripe undeva, într-un colţ de minte, fie el grădină sau hăţiş.
M-am gândit la el. La potenţialul ei consumator. La discursurile centrate pe ideea de "literatura moare, ficţiunea boleşte, cartea e în extincţie". La zâmbetul omniscient care se naşte în sunetele unui "Nu se mai uită nimeni la filme din astea...".
Eu cred că se uită. Cel mai probabil pe laptop. Aşa cum cred că se citeşte. Mult. Posibil pe telefon. Mă nedumereşte întotdeauna alegerea de a-l blama pe el, tânărul despre a cărui grădină interioară se predică intens, ca din amvon. Da, trăieşte într-un secol cu e-readers şi Kindle. Îşi ascultă muzica online, dă mai rar pe la bibliotecă. Asta nu-l face inept, îl face diferit. Nu etichetează în niciun fel volutele imaginaţiei lui. Nu-l îndepărtează de tot ce înseamnă ficţiune şi ficţionalizare ci, din contră, îi uşurează accesul în zone de expresie sensibilă care, altfel, ar putea fi, foarte bine, înghiţite de tăvălugul postmodern. Îl duce în locuri unde, poate, nu ar ajunge niciodată. Nici cu gândul.
Iubesc cărţile. Mirosul, atingerea, toate astea... Bibliotecile aristocrate, cum e cea a lui Lady Margaret, în film, sau intime şi amprentate de identitatea cititorului lor, frumoase la modul cinematografic, cum sunt cele de la Trinity College, de la Chantilly sau de la Escurial, sau inedite, cu pereţi de cărţi care cresc din fotolii şi pe deasupra tocului uşii. Nu cred, însă, în ameninţarea despre care aud vorbindu-se din ce în ce mai des, a viitorului infestat de o tehnică în continuă performantizare, în focurile căreia arde biblioteca lui Lady Margaret mai ceva ca biblioteca din Alexandria. Da, e un şarm al trecutului care ne e tuturor familiar, drag, prietenos, care ne face să spunem "pe vremea mea" şi "când eram tânăr eu". E un lucru omenesc. E şi o atitudine care, atunci când e excesivă, ne poate izola.
Vivien Leigh e la fel de magnetică pe un display de laptop. Pluteşte la fel, în rochia ei vaporoasă, ochii lucesc în aceeaşi lacrimă, Auld Lang Syne sună cum a sunat întotdeauna (cred - nu fac parte din generaţia care să fi văzut filmul la cinematograf). Când ea şi Roy Cronin dansează, de Anul Nou, nu sunt doi îndrăgostiţi din 1940. Sunt doi îndrăgostiţi şi atât. De-asta e povestea frumoasă.
Iar eu ţin cu ea. Cu tot dragul pentru fila pergamentoasă şi pentru sala de cinema, nu am să plâng pentru ele, cât timp se salvează povestea. Cât timp ficţiunea rezistă suficient cât să mă pot gândi, măcar, la oameni cu grădini interioare.