Şi am tras, adânc, aer în piept. Cam cum fac de fiecare dată când sunt pe punctul de a-mi pune lumea-n cap. Când ştiu că aş putea evita să-mi pun lumea în cap. Ba mai mult, când ştiu că mi-ar fi uşor să evit. Dar aşa e lumea. Sau, poate, aşa sunt eu. Hai, vorba lungă, sărăcia omului, dacă tăceai , înţelept rămâneai, e-n regulă, le ştiu pe toate... Şi nu cred că mă fac nici mai bogată, nici mai înţeleaptă de-atât, aşa că pe locuri, fiţi gata, start!
1. Am o tristeţe. Nu o oroare, nu o revoltă, nu o ranchiună, o tristeţe. Asta e. Ca să fiu mai explicită, am o problemă cu vulgaritatea gratuită. Sau nu. Cred că m-am exprimat greşit. Am o problemă cu reacţia noastră, a cititorilor / spectatorilor / consumatorilor declaraţi de ficţiune şi spectacol cu poalele puse-n cap, pe scenă şi în pagină. Am o problemă cu ipocrizia. Pe de o parte urlăm din rărunchi despre vai, tânăra generaţie, lipsa ei de subtilitate, de vocabular, de fineţe, de gust, de substanţă, de prestanţă (n-aţi auzit mantra asta? eu o aud zilnic). Vai, nu citesc, nu merg la teatru, nu mai ştiu să vorbească, stau toată ziua pe net! Fatalitate. Dincolo de asta, aplaudăm mai, mai să dăm în ovaţii cele mai decoltate şi mai pueril puse-n scenă situaţii dramatice, ne prosternăm în faţa textului inundat de dejecţii şi, după ce ne-am potolit din hohotul admirativ, roşii de râs, cu lacrima-n gât, zicem uite, domnule, artă!, curaj!, avangardă! Cu toată sinceritatea... care avangardă? Şi oare de ce validăm, continuu, tot teribilismul ăsta licenţios après la lettre? Nu vă impacientaţi, întrebarea e retorică şi stupidă, iar în spatele ei nu stă o criză de pudibonderie, ci, mai degrabă, o stare acută de... neînţelegere. Nu am o problemă cu limbajul frust când el e o coajă, o găoace, un prim strat, când îmbracă o idee, când prevesteşte o genune, când el se întrevăd tenebre, miraje, când se simt cascade, când textul e imprevizibil, faţetat, stratificat, când învelişul care pare să-ţi dea tot ascunde, în fapt, cu o delicateţe imensă, mister după mister după mister... Când nu se aşteaptă de la mine, receptorul acestui moment creativ, să mă comport ca o turmă căreia i se înşiră toate cuvintele de pe garduri. Când mai e ceva, acolo. Ceva pe care trebuie să-l descopăr. La care trebuie să ajung. Ceva care-mi solicită, minimal, inteligenţa. Gata. Am terminat tirada. În ultima lună am cunoscut, în două sfere diferite, două asemenea bucăţi de artă (ştiu că sună ciudat, dar... nu ştiu cum altfel să le spun). Le scuturai şi nu rămânea nimic, în afara felicitărilor (de altfel furibunde) pentru curajul de a spune lucrurile "pe şleau". Mi-au dat fiori. De groază. Am avut sentimentul că mă pierd într-o hoardă. Încă îl am. Cred că am greşit puţin, la început. Nu, nu e o tristeţe. E panică. Asta e... Panică.
2. Se închid librărille Mona Lisait. Cele de la Paris. Nu ne cunoşteam de prea multă vreme, dar le-am iubit. Chiar şi de la distanţă. Se închide tot lanţul. Le sourire perdu de Mona Lisait, scrie Le Monde. Un incendiu într-un depozit a distrus, pare-se, în 2012, stocurile librăriilor. Afacerea nu s-a redresat. După douăzeci şi cinci de ani în branşă, Mona Lisait a făcut, în câteva luni, reverenţa de final. Miros de maculatură, zgomot de grilaj, pagini în continuă foială, preţuri mici, feţe tinere, Parisul, Parisul care citeşte. Mi-a părut rău ca după un prieten. Ce ţi-e şi cu lumea asta...
3. Punctul ăsta 3 are, cumva, legătură cu punctul 1. Noapte. Oboseală. Ochii mari, cât să moară de ciudă şarpele Kaa şi roşii, cât să mă placă Iepurele din Alice. Şi dau de fraza asta, în care "o palmă anunţă, violent, mângâierea, prostia ascute spiritul, îngrădirea scormoneşte intuiţia libertăţii, suspiciunea hrăneşte, fără să ştie, iubirea", oroarea naşte diafanul, spaima sublimează umanitatea. Frumos, nu? Cin' să fie, cin' să fie? Variante de poeţi. Răspuns corect: Coco Chanel. Voilà de vezi. Mare lucru arta asta, nu?