Introducere la Cum să te porţi cu copiii tăi deveniţi adulţi

Citiţi un fragment din această carte.


Ar fi bine să-i împrumutaţi bani fiului vostru? Îi plătiţi asigurarea medicală atunci când el nu-şi poate permite acest lucru? Aveţi curajul să vă exprimaţi opinia privind modul în care copilul vostru îşi creşte propriul copil? Când copilul vostru adult are probleme şi nu-şi poate permite să angajeze un avocat, îi angajaţi dumneavoastră unul? Ce se întâmplă atunci când fiul vostru gay şi partenerul lui de viaţă adoptă un copil mic, după care partenerul îi părăseşte pe amândoi? Dar atunci când fiica voastră este pe cale să devină obeză? Părinţii au un milion de întrebări despre relaţiile cu copiii lor adulţi. Până acum existau foarte puţine răspunsuri. Cartea aceasta, însă, vă va arăta cum să vă înţelegeţi cu copiii voştri după ce aceştia au crescut şi, mai departe, pe tot parcursul vieţii lor, ajutându-i să devină adulţi puternici şi independenţi.

Ideea de a scrie această carte ne-a venit într-o excursie în străinătate în care am fost împreună cu soţii noştri. Bărbaţii au savurat peisajul, iar noi, femeile, am vorbit despre copiii noştri pe tot parcursul vizitării celor şapte ţări. Din moment ce am ratat peisajul, am cumpărat cărţi poştale. Ne-am fi dorit să fi existat un ghid pentru părinţii ca noi, aşa că ne-am hotărât să scriem noi unul. Aşa a luat naştere Cum să te porţi cu copiii tăi deveniţi adulţi.

Stabilirea formatului cel mai potrivit pentru această carte a fost partea cea mai laborioasă a procesului de creaţie. Am încercat să răspundem amândouă la aceleaşi întrebări, dar nu a mers. Gail înclina mai mult către sfaturi practice, iar o mulţime dintre acestea erau ale mamei ei. Ca autoare de scheciuri umoristice, dorea să presare prin carte şi câteva poante. Răspunsurile lui Susan erau serioase şi bazate pe psihologie. Cunoştea problemele de comportament care se ascundeau în spatele fiecărei întrebări. Atunci am decis să răspundem separat la întrebări şi aşa a mers. De cele mai multe ori, am căzut de acord. Alteori nu, însă toate răspunsurile sunt prezentate din două perspective diferite.

De unde am cules întrebările? De peste tot. Am început din apropierea casei, strângând întrebări de la prieteni şi rude. Aceştia le-au spus prietenilor şi rudelor lor, care au luat legătura cu noi, până când, la un moment dat, am început să primim întrebări de la persoane necunoscute. În ziua în care am auzit că prietenul prietenului prietenului ne urmase sfaturile cu succes, am ştiut că eram pe calea cea bună.

Este interesant, amuzant şi frustrant totodată să scrii o carte. Odată ce am început, însă, ne-am concentrat asupra obiectivului pe care ni-l propusesem. Am dorit ca oamenii să înţeleagă natura fenomenului şi să înceteze să se mai poarte cu ezitări cu copiii lor adulţi. Ştiam amândouă că era adevărat ceea ce învăţase Gail de la mama sa: "copii mici - probleme mici; copii mari - probleme mari". Am dorit să ajutăm cititorii să se descurce cu problemele mari, fără însă a le cauza ei înşişi.

Când copiii sunt mici, îi hrănim şi îi îmbrăcăm. După ce mai cresc, ne aşteptăm să se hrănească şi să se îmbrace singuri. Îi învăţăm să meargă pe bicicletă, iar mai târziu să conducă maşina, pentru a fi capabili să se îndepărteze din ce în ce mai mult de noi din proprie voinţă. Ne asigurăm că şi-au însuşit deprinderile necesare şi cunosc regulile de circulaţie înainte de a-i trimite să se obişnuiască să se deplaseze singuri, fără a mai depinde de noi. suntem îngrijoraţi, dar le permitem totuşi să plece.

Ar trebui să procedăm în acelaşi fel - mai ales în ceea ce priveşte banii - şi după ce copiii noştri au devenit adulţi. Banii reprezintă moneda de schimb a vieţii adulte. la absolvirea facultăţii, un copil ar trebui deja să se descurce cu planificarea bugetului, proiectele financiare, amânarea recompensei, munca, cheltuirea banilor cu prudenţă şi economisirea lor pentru zile negre.

Facultatea este o perioadă propice pentru practicarea acestor deprinderi. N-ar trebui să le trimitem bani la cerere sau să le sărim în ajutor când se află la strâmtoare. Este un domeniu pe care părinţii îl neglijează uneori, atunci când se ocupă de creşterea copiilor adulţi. Copiii noştri nu pot deveni independenţi decât dacă se întreţin singuri, iar pentru aceasta trebuie să stăpânească deprinderile necesare.

În aceeaşi ordine de idei, copiii nu sunt cu adevărat independenţi decât dacă trăiesc pe cont propriu. Dacă locuiesc la noi sau în camera de oaspeţi, nu înseamnă că duc o viaţă independentă. A trăi pe cont propriu reprezintă un stadiu de dezvoltare, ca şi conducerea maşinii. Trebuie să ne pregătim copiii să trăiască pe cont propriu după ce-şi termină studiile şi chiar să ne aşteptăm la acest lucru. Este o parte din ceea ce părinţii îşi învaţă copilul să facă. Copilul îşi poate exersa această aptitudine în timpul facultăţii, când, de regulă, noi continuăm să-i achităm cheltuielile.

Când copiii au devenit adulţi, este cazul să reevaluăm şi să redefinim relaţia cu ei. Trebuie să-i tratăm ca pe nişte adulţi şi să ne aşteptăm din partea lor să se comporte ca atare. Când copiii noştri au devenit independenţi, nu mai deţinem controlul asupra lor. Copiii independenţi pot lua singuri decizii cu privire la viaţa lor, banii lor şi la persoanele pe care le aleg drept prieteni sau de care se ataşează afectiv.

Trebuie, de asemenea, să ne împăcăm cu ideea că, atunci când copiii noştri devin adulţi, configuraţia familiei se schimbă. Ei nu mai locuiesc cu noi, iar noi nu mai suntem persoanele cele mai importante din viaţa lor. Au propria viaţă, care, pentru ei, este mai importantă decât familia lor.

Noi şi copiii noştri adulţi trăim vieţi separate. Copilul nostru s-a îmbarcat în călătoria vieţii sale, o călătorie diferită de a noastră. Ea l-ar putea face să se stabilească în alt stat şi să aibă un stil de viaţă diferit de al nostru. Copilul adult are propria sa personalitate şi nu este o extensie a mamei şi a tatălui.

Deşi i-am insuflat valorile noastre, pentru a fi cu adevărat separat de noi, copilul trebuie să-şi dezvolte propriul sistem de valori. Acesta din urmă nu va fi influenţat doar de noi, ci şi de colegii săi de generaţie, de lecturi şi de gândirea proprie. Aşa se face că valorile copilului nostru pot să difere sub numeroase aspecte de ale noastre. Trebuie să recunoaştem aceste deosebiri şi să le acceptăm, chiar dacă nu ne plac sau nu le admirăm. În caz contrar, relaţia dintre noi şi copilul nostru s-ar putea destrăma.

Când am răspuns la întrebările din această carte, obiectivul nostru principal a fost să îndrumăm părinţii în luarea unor decizii care să încurajeze independenţa copilului lor. Este mult prea uşor ca, din obişnuinţă, să reacţionăm la o problemă de moment fără să luăm în considerare consecinţele acţiunilor noastre pe termen lung. Cu excepţia cazului în care ne arde casa şi trebuie să reacţionăm pe loc sunând la 112, este bine să ne cântărim deciziile înainte de a le lua. Încurajarea independenţei copilului ar trebui să fie obiectivul nostru permanent, iar deciziile pe care le luăm ar fi bine să-l aibă încontinuu în vedere.

Noi, asemenea multor altor părinţi, am crezut că, după ce copiii pleacă din casa părintească, perioada de creştere şi educare a lor a luat sfârşit. Am aflat însă destul de repede că ne înşelaserăm. Cum să te porţi cu copiii tăi deveniţi adulţi este menită să vă vină în ajutor. Această carte răspunde la întrebările pe care majoritatea părinţilor nu şi-au închipuit niciodată că va trebui să le pună.