Mamet - libertarianul

Citiţi un fragment din această carte.
Citiţi un interviu pe marginea acestei cărţi.

David Mamet (n. 1947) este un dramaturg, eseist, scenarist şi regizor de film american, laureat al premiului Pulitzer pentru piesa Glengarry Glen Ross (1984) şi nominalizat de două ori la premiile Oscar, pentru scenariile filmelor The Verdict (1982) şi Wag the Dog (1997).
 
De asemenea, este autorul scenariilor unor filme celebre, cum ar fi: The Postman Always Rings Twice (1981), The Untouchables (1987), Hoffa (1992), Ronin (1998) şi Hannibal (2001).
 
Printre cărţile sale, se numără: The Old Religion (1997), un roman despre linşajul lui Leo Frank; Five Cities of Refuge (2004), un comentariu la Tora, împreună cu rabinul Lawrence Kushner; The Wicked Son (2006), un studiu despre antisemitismul evreilor; Bambi vs. Godzilla (2008), un comentariu despre afacerile din lumea filmului.
 
"Vorbirea Mamet" este denumirea dată stilului în care scenaristul-dramaturg îşi concepe dialogurile, într-un limbaj brutal şi colocvial, personajele vorbind mai multe deodată, întrerupându-se între ele şi lăsându-şi replicile adesea neterminate. "Multe dintre observaţiile şi sugestiile din această carte ar putea fi considerate erezii. Ea este o compilaţie şi un distilat al ideilor şi practicilor care m-au însoţit şi pe care le-am adunat în cei patruzeci de ani de teatru profesionist, al regulilor după care funcţionez eu ca artist şi prin care mi-am câştigat existenţa.
 
Teoria imposibil de pus în practică este un impediment şi nu-i foloseşte nimănui altcuiva decât intelectualului pentru care reflecţia asupra teatrului este un exerciţiu abstract şi plăcut. Dar scopul teatrului este să-i ofere spectatorului desfătare şi experienţa personală mi-a arătat că, pentru a realiza acest lucru, practicantul trebuie să înveţe disciplina.
 
Teatrul nu are nevoie de şi mai mulţi profesori sau de şi mai mulţi regizori; el are nevoie de cât mai mulţi autori şi actori, iar aceştia provin din aceeaşi mulţime - din mulţimea celor ofensaţi, uluiţi, fascinaţi ori întristaţi de infinita diversitate a interacţiunii umane - care pare atât de promiţătoare întotdeauna, dar sfârşeşte cel mai adesea atât de rău.
 
Această mulţime este interesată de găsirea adevărului; acestei mulţimi îi place să joace şi să scrie. În cartea de faţă, redau câteva gânduri despre aceşti oameni şi despre spectatorii care cu nerăbdare le aşteaptă producţiile." (David Mamet)
 

În martie 2008, la 61 de ani şi jumătate, dramaturgul şi scenaristul David Ma­met s-a convertit. Într-un articol din Village Voice care a şocat mai pe toată lumea, Mamet a declarat că nu mai vrea să fie un "liberal fără creier" (brain-dead liberal), iar noii lui zei au devenit Hayek, Friedman şi "cel mai mare filozof al timpurilor noastre", economistul Thomas Sowell. Aceiaşi cărora li se declară "îndatorat" în finalul cărţii lui de eseuri din 2010, Teatrul.
 
Întregul articol de trei pagini "Why Am I No Longer a Brain-Dead Liberal" s-ar rezuma la o singură idee: piaţa se autoreglează, cît timp laşi oamenii să negocieze liber între ei orice, totul o să fie bine. Pe traseu, apar exemple de astfel de pieţe, cum ar fi juriile americane (în care, nu-i aşa?, o mînă de necunoscuţi ajung la o concluzie comună fără nici o intervenţie din afară), paralele "guvernamentale" (între JF Kennedy, care a pornit războiul din Vietnam, şi Bush jr., care a invadat Irakul), gînduri pozitive pentru armată (încă nu era epoca dronelor) şi marile corporaţii. Într-un mediu artistic faimos pentru dominanta lui "liberală" (democrată / de stînga), Mamet a ales dintr-odată să facă o flamboiantă "opinie separată" - iar în ciuda evenimentelor din ultimii cinci ani, care i-ar fi dat şansa unor revizuiri, măcar în privinţa războaielor şi a corporaţiilor, iată-l în ianuarie 2013 citat pe coperta revistei Newsweek, într-o pledoarie împotriva reglementării regimului armelor: "Jos mîinile de pe armele noastre!". Convertirile politice sînt de tot felul, iar raţiunile lor rămîn personale şi obscure (atitudinea anti-Israel şi propalestiniană a celor mai mulţi dintre "liberalii" americani va fi jucat un rol important pentru cineva cu un profund ataşament şi sentiment de loialitate faţă de originile sale, dar e aici mai mult decît atît - a se vedea şi "palmele" cu care Mamet îi articula în Jewish Journal, în ajunul alegerilor din 2012, pe evreii americani dornici să voteze cu Obama). Însă privită din Estul Europei (a cărui influenţă asupra teatrului american David Mamet o deplînge), cu precădere din România, istoria e paradoxal-amuzantă: iată un intelectual public, într-o economie de piaţă în care statul nu finanţează cultura, dar ea supravieţuieşte vehiculînd idei de stînga precum drepturile imigranţilor sau ale homosexualilor, inegalitatea economică etc., simţindu-se ostracizat pentru conservatorismul său anticorectitudine politică, propiaţă şi antisubvenţii, pe care îl citesc acum (în general) intelectuali şi artişti dintr-o ţară cu un teatru dependent de subvenţii şi (totuşi) dominat de o cultură politică profund de dreapta. Mulţi se vor simţi profund ultragiaţi.
 
Eseurile din Teatrul sînt, în mod evident, rodul nu al unei experienţe artistice de decenii sau al unei meditaţii asupra teatrului (aviz editorilor: printre altele, performing arts nu înseamnă "artă interpretativă"), ci al unei poziţionări politice într-un peisaj, cel al artelor, dominat de idei de stînga în ciuda faptului că acţionează într-un cadru competitiv-capitalist/ de piaţă. Şi Teatrul poate fi rezumată la aceeaşi idee-mantră: spectacolul e dominat de regimul cerere-ofertă, iar alegerile genuine ale publicului, care nu caută decît să se amuze, să aibă "o experienţă" departe de problemele cotidianului, nu vor face decît să selecteze cele mai bune produse. Dramaturgul neagă, practic, necesitatea nu doar a regizorului şi a scenografului (primul fiind, după Mamet, un fel de regizor de platou responsabil să nu se rănească nimeni, iar cel de-al doilea - un soi de recuziter-şef cu drepturi de autor), ci, global, a ideii de tehnică actoricească sau de cultură a publicului. A face şi a privi teatru e chestie de natură şi instinct, fără efecte în plan personal sau al construcţiei de valori; restul sînt fiţe. Nu poţi decît să te întrebi cum se face că mai toate aceste idei (inclusiv faptul că actoria e chestie de "talent nativ", nu un meşteşug, o meserie) circulă şi prin teatrul românesc mainstream, doar că el are nevoie tocmai de intervenţia statului pentru a şi le pune în aplicare...
 
După cum observa un comentator al unei dezbateri dedicate subiectului "există artişti conservatori în teatrul american?", singura problemă cu această convertire a lui Mamet e că de cînd e libertarian, scrie piese mult mai proaste tocmai din perspectiva... pieţei: după ce November (2008) şi Race (2009) au trecut cît de cît de finiş, la final de 2012, The Anarchist (debutul pe Broadway al Debrei Winger, în regia lui David Mamet însuşi) a anunţat întreruperea reprezentaţiilor la nici 24 de ore de la premieră.