On air

... e a doua zi de târg şi, în continuare, mă simt exotică. High-tech, dar exotică (mă rog, eram high tech până s-a stricat router-ul şi am rămas fără net, moment în care am devenit... low tech, dar am rămas exotică).
"Vreţi să ascultaţi o bijuterie... audio?"

Da, presupun că sună ciudat, venind dintre turcoaze, fire de argint, o lume miniaturizată în lemn şi metal, în perle şi ţesături sintetice din care atârnă retorte, pe care sunt etalaţi cercei de onix şi dantelă. Uite-mă şi pe mine cu povestea mea despre perle. Audioclipul, i-a spus cineva, în fapt venit glonţ la masa mea cea strange, că aşa e mai cool să-i spun decât exotică, "să asculte audioclipul". Tot pe masa asta scrie că sunt expozant. "Ce expuneţi?", mă mai întreabă lumea. "O poveste", zic eu. Îmi e mult mai comod să zic aşa, "o poveste". La poveşti mă pricep ceva mai mult, deşi sunt, în mod primar, declarat şi mândru, o consumatoare, o cititoare. (Cam la fel şi cu bijuteriile - le port, le apreciez, nu le fac). Şi, totuşi, expun.

Am găsit o piatră care mă fascinează, am montat-o într-o idee, am investit un minimum de atenţie şi ea mi-a dat... o poveste. Povestea asta. Pe care o dau mai departe. Leapşa. Nu am aşteptări. Emoţii, da, aşteptări, nu.

Ei, şi aici intri în scenă tu.
Care ai stat pe scaunul ăsta din faţa mea, ţi-ai pus căştile ("E bine aşa volumul? Mai tare, da?... mai încet?") şi ai înţeles ce e cu mine. Mi-ai spus să dau play. Mi-ai dat privirea ta căpruie-albastră-verde-culoare neidentificată în timp ce ai ascultat. Eu nu te văd de la radio, ştii? Sunt extrem de expusă acolo, în faţa unui microfon care mă duce la tine, un "tu" nevăzut, fără ochi, fără voce. Nu ştiu ce gândeşti când mă asculţi. Dacă-ţi place sau nu, dacă zâmbeşti din ochi...ştii, la mine nu ajung lucrurile astea. Nu le văd. Îmi mai scrii, uneori, îmi mai dai telefon. Like, pe Facebook. Sunt şi voci, în mod clar nu ale tale, care ţipă din momentul în care ne întâlnim. Când mă lovesc de tine, trebuie să-ţi spun, uit că exişti. Te uit. Mă duc înapoi la microfon, zâmbet în voce, pumnii strânşi, hai poate ajung la tine.

Acum am venit să te văd.
La târg, da. La un târg de bijuterie contemporană. Eu şi instalaţia mea audio. Montajul. Eseul radiofonic. Bijuteria sonoră. "Audioclipul". Povestea. Zi-i cum vrei. Am avut, aşa, o intuiţie, că eşti şi tu aici.
Erai.

Ai venit.
"Nu pot să ascult decât un minut!". Şi le-ai ascultat pe toate cinci. Plus treizeci şi una de secunde. A fost aşa frumos din partea ta!

Ba zece ani, ba douăzeci şi cinci, ba cuplu sportiv, pe la patruzeci şi cinci, ochelari, păr creţ, treizeci, ochi calzi de cincizeci şi ceva, mamă şi fiică, expozant şi vizitator, mamă de expozant, fiu de vizitator.
Îţi mulţumesc. Pentru că mi-ai zâmbit, pentru că ai avut, în câteva rânduri, emoţii cu mine, pentru că m-ai întrebat una, alta, pe urmă, pentru că mi-ai spus, cu toată gura, că îţi place, când ţi-a plăcut, pentru că m-ai lăsat fără handouts (s-au epuizat în prima parte a zilei de duminică), pentru că m-ai lăsat să te văd, pentru că ai dat mâna cu mine.

Mâine o să mă duc iar la microfon, cu zâmbet în voce, şi o să te am în minte. Când o să mă ia la rost câte o altă voce fără chip, dar plină de curaj, care mă muşcă la telefon, fără să-mi dea bună ziua, când o să se aprindă becul roşu care-mi spune că uite, gata, m-am dus, vocea mea e cu tine (oare cine eşti?), am să mă gândesc la tine, cel... care ai fost aici.

Acum ştiu că exişti. Ai ochi care mi-au zâmbit înapoi.
"...dumneavoastră ce expuneţi?"
...
Pe mine.
Da,... pe mine.