Oscuridades

Nu ştiu ce mă cheamă în poezia asta. Constant. Disonant, de multe ori, cu ritmul existenţei mele din momentul respectiv.
E, mi-ar putea spune orice exeget titrat, un melanj de eros şi thanatos, de senzualitate bântuită de obsesia sfârşitului, de căldură andaluză stătută şi violenţă născută în geana unei dimineţi închegate din bucăţele disparate de eternitate reordonată într-un azi şi-ntr-un acum.
Foarte frumos, preţios, corect. Da, corect. Profund incomplet.
În fapt, nici măcar corect. Pentru că e diferit de orice altă combinaţie care conţine aceleaşi elemente, pentru că are o elocvenţă adictivă de blestem şi flamenco abia şopotit (da, Amor brujo...), pentru că imagistica e hipnotică, pentru că... e Lorca.
 
Llevo el No que me diste,
en la palma de la mano,
como un limón de cera
casi blanco.
 
Nu mai ştiu cu ce am început să-l citesc. Poemul care-mi stă, acum, pe creier, se cheamă Murió al amanecer.  Îmi stă pe creier cu disperarea lui blândă şi vitalitatea lui aproape corozivă, în faţa nimicului. Mă binedispune şi mă prostdispune. E Lorca - iubire vălătucită în întuneric, lamă de cuţit sclipind în prima rază de soare, negură de suflet răsfirată dimineaţa pe pernă.
 
Tind să cred că face parte dintre autorii aceia puţini şi foarte speciali de care, dacă nu te-ai apropiat de la bun început, e greu să te contaminezi.  Mă rememorez citindu-l în librării granadine sau în pupitrul unei săli de curs. Simţindu-l pe Góngora într-un vers, descoperind în câte feluri alunecă luna pe o apă neagră, pierzându-mă complet în inventarul lui de genuni interioare, uitând cu totul referirile critice, rămânând acolo, întorcându-mă acolo, în lumea tipică lui - el mundo del amor oscuro.
 
Noche de cuatro lunas
y un solo árbol,
En la punta de una aguja,
está mi amor ¡girando!
 
E narcotic poemul ăsta. Să-l mai citim o dată...

Murió Al Amanecer